Problemele dascalilor sunt si ale noastre

    

Desigur, nici explicaţiile domnului Băsescu, de la televiziunea publică, din seara zilei de 5 mai, nu m-au convins, cea anterioară, de la Palatul prezidenţial, prin care şi-a asumat partea lui de răspundere, mi s-a părut mai corectă. Să nu uităm că a fost atenţionat în scris şi oral, de premierul Tăriceanu, să nu promulge Legea 221/2008, acest lucru este prea recent ca să poată fi uitat. Prin Ordonanţa de urgenţă emisă anterior s-a încercat să se mai atenueze creşterile salariale de nesusţinut, chiar într-o perioadă economică mai normală, şi nu într-una de criză economică evidentă, cum ne găsim în momentul de faţă. Acum, profesorii se plătesc după Ordonanţa Tăriceanu, de la sfârşitul guvernării lui, şi aşa se vor plăti şi în cursul anului 2009. Mai mult, premierul Boc a promis că se va încerca mărirea salariilor mici, chiar în cursul acestui an.
    

Abstrăgând de eternul şi obositorul duel Băsescu-Tăriceanu, chiar când s-a adoptat legea celor 50%, într-o „deplină unanimitate” în Parlamentul României, am scris un editorial în Gazeta, în care – fără să fiu economist –
mi-am exprimat îndoiala că se pot mări astfel salariile pentru aproximativ 300.000 de oameni din acest sector. La adoptarea legii, s-a vorbit de un act de dreptate, etc., etc., dar imediat şi ceilalţi bugetari au strigat în cor că şi ei au dreptul la tot atât pe atâta, fiindcă altminteri ar fi discriminaţi. Li se aplicau cuvintele lui Pristanda: „famelie mare, remuneraţie mică de la buget”.
    

Insistenţele dascălilor de a li se mări lefurile, fără să ia în considerare că această majorare ar duce la primirea de bani devalorizaţi, este, pur şi simplu, absurdă. Şi fără aceste majorări, în primele patru luni ale acestui an, preţurile au crescut mult, din cauza masei monetare mari existente pe piaţă. Dacă se amplifica hemoragia bugetară, şi deci preţurile explodau, pur şi simplu, la ce servea creşterea retribuţiilor? Pe lângă demagogia liderilor sindicali şi aspectul dascălilor, când demonstrează, sunt, efectiv, dezolante. Aceştia seamănă mai mult cu suporteri de fotbal decât cu o categorie socio-profesională de intelectuali, ce îşi cere drepturile, dorinţă care ar trebui să fie privită cu înţelegere.
    

Am spus că liderii sindicali sunt demagogi şi nu cred că am greşit. Aşa cum declara Preşedintele Asociaţiei EDU CER, Ştefan Vlaston: „N-am văzut greve ale sindicatelor pentru evaluarea concretă a rezultatelor muncii profesionale, prin măsurarea progresului şcolar al elevilor…. Simpla pompare de bani într-un sistem nereformat, ineficient, reprezintă o eroare…, care conduce la dispariţia unor fonduri colosale de bani, precum apa în nisip”. Nici în învăţământul superior, unde salariile pentru mulţi nu sunt chiar mici, rezultatele nu se dovedesc mai strălucite, cât timp doar 21% dintre licenţiaţi îşi găsesc loc de muncă în specializarea obţinută. (Acest lucru nu este de mirare, în condiţiile în care nici o universitate românească nu se află în clasamentul primelor 500 de instituţii de învăţământ superior din lume.)
    

Sigur, dascălii – aşa cum sunt – merită salarii mai bune, dar acestea pot fi acordate numai când visteria ţării va permite acest lucru. Vorba lui Marx, de la economic pornesc toate. Legea salarizării unice a personalului bugetar va permite, începând cu anul următor, o ierarhizare mai corespunzătoare, deci, implicit, şi creşteri salariale.
    

În evaluarea situaţiei materiale a dascălilor nu ar trebui uitat că mulţi dintre aceştia încasează şi „plăţi informale” care, de pildă, pentru profesorii de matematică, reprezintă mai mult decât salariul tarifar şi sporurile ce se mai adaugă şi se plătesc de la bugetul de stat, deci tot de către fiecare dintre noi, contribuabilii. (Este adevărat că „industria meditaţiilor” nu e o creaţie postdecembristă, fiind una din caracteristicile „epocii de aur”, când era greu să se intre în facultate fără să fii pregătit extraşcolar. Şi apoi, să nu uităm nici de vacanţele şcolare consistente, deci situaţia dascălilor nu este chiar disperată.)
    

Mărirea salariilor este numai un aspect al reformei învăţământului. Calitatea prestaţiilor dascălilor în şcoli este tot atât de importantă. Cu alte cuvinte, societatea a rămas datoare faţă de educatori, indiferent de gradul lor profesional, dar şi aceştia din urmă, în raport cu noi, au încă mult de făcut. Ca să nu avem incompetenţi cu diplomă de absolvire a unor şcoli. După cum nu aş dori să mai văd profesori cu fluiere în gură, exprimându-şi zgomotos nemulţumirea pentru cât primesc de la stat, nu mi-a făcut plăcere să o întâlnesc pe nepoata mea, Iulia, profund dezamăgită că nu a dat teză unică la română, la data programată.

Adrian Man

7 mai 2009