Profesorul Ioan Aurel Pop este rectorul celei mai bine cotate instituţii de învăţământ superior din România, Universitatea Babeş-Bolyai, cel mai tânăr membru al Academiei Române, unul dintre marii istorici ai Ţării, dar mai presus de toate, o voce lucidă şi înţeleaptă prin care parcă auzim, dacă ascultăm cu atenţie, cuvântul conştiinţei noastre cele bune. Siteul ActiveNews este onorat să poată transmite un cuvânt al domniei sale, în exclusivitate pentru cititorii săi. Romanian Global News preia interviul excepţional realizat de Mihai Şomănescu pentru www.activenews.ro.
Să ascultăm, deci.
Rep: Domnule profesor, mulţumim pentru amabilitatea de a ne oferi un interviu în aceste zile, mai ales în condiţiile în care aveţi o agendă foarte încărcată…Să intrăm direct în subiect: Conform proiectului de programă şcolară, „în ciclul gimnazial istoria îşi asumă formarea unor mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naţionalism, de formare de stereotipii şi xenofobie.” În egală măsură, se urmăreşte ca aceeaşi disciplină „să stimuleze asumarea multiculturalităţii şi multiperspectivităţii”. Cum am putea prezenta incursiunile lui Mihai Viteazul în Sudul Dunării, dintr-o perspectivă multiculturală? Cum am putea prezenta în condiţii de multiculturalism – fără să facem procese de intenţie lui Ştefan cel Mare, de pildă – istoria Ţărilor Române, în condiţiile în care capitulaţiile încheiate de domnitorii noştri urmăreau tocmai protejarea spaţiului de influenţa culturii şi religiei islamice?
Românii au devenit, din fire, ascultători, după atâţia stăpâni care le-au dictat mereu, secole la rând, ce să facă şi ce să zică. Trendul european şi chiar mondial era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaţionalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzaţi de naţionalism, antisemitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Aşa că am ajuns să ne punem cenuşă în cap şi când nu trebuia, cu speranţa că doar-doar vom fi iertaţi pentru toate, pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute.
Programa aceasta este o mostră de „suflat şi în iaurt”! Vă daţi seama, ca şi mine, că nu trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit. Cine şi de ce ar putea pune în manuale, în România actuală, „forme de naţionalism” şi de „xenofobie”? Mai ales că, vrând să fim politiceşte corecţi, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români. Suntem europeni şi basta! Majoritatea analiştilor, formatorilor de opinie, invitaţilor de serviciu pe platouri, eseiştilor etc. nu fac distincţie între naţiune şi naţional, patriotism, naţionalism, xenofobie, şovinism. Or, definiţiile sunt simple, ca la şcoală: patriotul este cel care-şi iubeşte locul de naştere, al lui, al părinţilor şi bunicilor etc. (dacă ele concordă) şi nu cel care urăşte patriile altora; naţiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniţi prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiţii etc. (sau măcar prin unele din acestea); toţi oamenii din lume trăiesc uniţi în comunităţi, fiindcă omul e o fiinţă socială; spirit naţional înseamnă cultivarea identităţii etnice proprii, în rând şi împreună cu identităţile altora; naţionalism înseamnă glorificarea propriei naţiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora; xenofobia este ura faţă de străini, faţă de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; şovinismul marchează ideologia vrăjmăşiei dintre popoare şi naţiuni şi a superiorităţii unei/ unor naţiuni faţă de alta/ altele etc. Toate aceste noţiuni au semnificaţii destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în bloc, ca să obţină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi broda …
Ideologiile prezenteiste – nu doar la noi – tind să înfăţişeze istoria, adică viaţa oamenilor care au trăit odinioară, în funcţie de valorile actuale. Vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obţinut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că şi românii, alături de alţii, au ajutat la despresurarea oraşului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialişti, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă, „apărarea Republicii Creştine europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câţiva profesori din ţări ale Europei Centrale şi de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident şi chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizaţiei europene” şi am aflat că era tot restrictiv şi ofensator! Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaş, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile şi ideile oamenilor de la 1683 celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) şi creştinii se băteau între ei! Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăşi la lupte violente între islamici şi creştini (europeni), ca o ironie a sorţii! Evident că nu pot să-l prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creştinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era aşteptat de greci ca un eliberator, ca un erou. Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau şi îi presau, i-au învins sau au fost învinşi şi au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi şi obligaţii, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei şi alte locuri de cult mahomedane etc.
Nu poţi să inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi şi civilizaţii! Fireşte, depinde cum prezinţi aceste situaţii, dar ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals şi minciună.
Iar astăzi este defazat să faci asta! Azi, când Marea Britanie întoarce spatele Europei ca să-i fie ei mai bine, când America vrea să fie numai a americanilor (care?) şi face ziduri la graniţă, când Ungaria, Polonia sau Cehia îşi proslăvesc propriile naţiuni şi exprimă, nu de puţine ori, rezerve sau chiar ură faţă de altele, faţă de vecini!
Spuneaţi, într-o cuvântare ţinută la Bistriţa anul trecut şi care a devenit foarte populară pe internet, că Mihai Viteazul a fost criticat de otomani, – firesc, pentru că atâţia au pierit de sabia lui, dar şi de occidentali, pentru că şi-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că a fost, deci, naţionalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că şi-a „trădat” sistemul de alianţe, cum am spune azi?
Haideţi să numărăm câte alianţe au trădat Germania, Anglia sau Franţa, de la Marea Revoluţie Franceză încoace şi apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de „echilibru european”, „adaptări subtile la realităţi” etc. Este evident că „politica interesului naţional”, valabilă de la Renaştere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franţei, prin 1530, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra unor suverani creştini!) şi dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi. Egalitatea nu este şi pentru căţei, vorba fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era şi „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocşi), iar asta, în condiţiile prejudecăţilor puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident. Nu, Mihai nu a fost naţionalist (vă spuneam că naţionalist înseamnă proslăvirea exclusivă a propriei naţiuni, prin ignorarea ori în detrimentul altora) şi nici nu a urmărit formarea României la 1600. Nu erau încă, la noi, vremurile coapte pentru aşa ceva. Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei ţări care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A şi luat importante măsuri în favoarea românilor asupriţi din Transilvania, a creat stema unită a celor trei ţări, a pregătit o dinastie uniunii (federaţiei) nou create etc. Aş zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creştin şi apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român şi a fost perceput ca român de către contemporani). Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou naţional. Aceasta nu este nici de bine şi nici de rău, ci este o constatare. Toate ţările au eroi naţionali sau părinţi ai patriei! Dacă şi-a urmărit şi interesul personal (cine nu face asta în viaţă?!), a făcut-o în aşa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul ţării şi, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor.
De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor. Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă, din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribilişti, adolescenţi întârziaţi, care urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine şi nu numai.
Trecând în alt plan, vreau să vă întreb despre apelul semnat, iniţial alături de alte 83 de personalităţi ale Academiei Române, un apel la unitate, la cinstirea eroilor şi înaintaşilor care au făcut posibilă Marea Unire pe care o sărbătorim sau „comemorăm”? anul viitor. Un post de televiziune cu patron din Ardeal a scris că acest îndemn este unul cu „accent puternic naţionalist”. Având în vedere conotaţiile negative care i se asociază acestui termen, de naţionalist, nu se va ajunge la momentul în care şi corifeii unirii vor fi portretizaţi, la nivel oficial, ca nişte personaje negative?
Distinse Domnule Şomănescu, acum sunt, din câte ştiu, în ciuda a vreo trei răzgândiţi, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat (dintre cei circa 200 membri români). Oamenii (şi academicienii sunt oameni, cu defecte şi calităţi) au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaştere a creaţiei ştiinţifice şi culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale naţiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată la 1866. Se poate ca unii academicieni – înaintaţi, fireşte, în vârstă – să fi uitat de democraţia noastră originală şi să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă şi criticate. Nu spun că unii – importante voci ale acestui popor – nu au luat în serios apelul, dar văd alţii l-au caricaturizat, respins, condamnat, aş zice aproape cu „mânie proletară”. Observ că şi unii reprezentanţi ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deşi este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituţiei României etc. Iar Constituţia nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu. Nicio propoziţie, frază sau noţiune din apel nu jigneşte vreo altă naţiune sau vreo minoritate. În schimb, dacă aş lua câteva exemple de discurs politic din poziţiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria şi ale înaltelor oficialităţi de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu vreau sa spun mai mult!
Dar nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate şi democraţie, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă şi anume se referă la felul în care combatem o opinie cu care nu suntem de acord. Apelative de genul „bătrâni ramoliţi”, „adunătură de expiraţi buni de dus la cimitir”, „comunişti”, „ceauşişti” etc. – adresate unor oameni, totuşi, reprezentanţi ai unei instituţii a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai intoleranţă, ci şi paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educaţie şi multe altele. Nu se pot respinge de plano noţiuni consacrate şi uzitate peste tot în lume, precum „naţiune”, „unire”, „suveranitate” etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem alte comandamente de servit.
Se vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există şi cu atât mai mult realităţile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internaţională de state se cheamă încă „Organizaţia Naţiunilor Unite”; Marea Britanie ne anunţă că, dupăBrexit, revine la anumite atribute ale „suveranităţii”, la care renunţase prin tratatele UE; autorităţile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unităţii” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificaţia termenului de „naţionalism” şi intervin public ca să se afle în treabă.
Am ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră, dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristeţe, când ne gândim la anii trecuţi de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic.
Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băseşti) nu au putut muri decât după pronunţarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm şi să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi şi slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii. Să ne bucurăm şi pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naţionale solide. Cele mai legitime mişcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul naţiunilor” – au fost cele de emancipare naţională, în acord cu principiul autodeterminării naţionale, recunoscut inclusiv de SUA sub preşedintele Woodrow Wilson.
Fireşte, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toţi mulţumiţi nici în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, ruşii şi, mai ales, ungurii, au fost frustraţi, supăraţi, dornici de revanşă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 şi că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria! Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică. Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naţionale, ne „gratulăm” reciproc. Aşa este între vecini! Vedeţi cum este şi la alte popoare, cu pretenţii, nu ca noi!
Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aştept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deşi acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toţi cetăţenii prin referendum, deşi atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!
Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuşi, o mare ruşine, care ne-ar arăta adevărata faţă de epigoni. Altminteri, eu aş fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită şi fericită, generoasă şi curată, patria primitoare a tuturor cetăţenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranţă, şovinism, ură naţională şi rasială etc. şi nu neapărat pe la noi, ci în ţările unde s-a născut democraţia modernă, libertatea, egalitatea şi frăţia …
Domnule profesor, eu am senzaţia că trăiesc într-o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte de 1940. Pare-mi-se că sunt după alegerile din 1938, când Regele Carol al II-lea s-a supărat pe rezultatul electoral, când vechile înţelegeri de securitate se prăbuşeau, când se crea o nouă ordine mondială. Şi atunci, ca şi acum, autorităţile şi poporul par să fie mai degrabă preocupaţi de războiul cel dintre noi. Convingeţi-mă că greşesc şi că un nou 1940 nu este deloc aproape….
Mi-ar plăcea, fireşte, să vă conving, să am argumente să vă conving şi, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n replica profesorului care le reproşează elevilor că nu înţeleg lecţia: „Copii, v-am explicat o dată şi nu aţi înţeles nimic, v-am explicat a doua oară şi voi tot nu aţi înţeles; a treia oară am înţeles şi eu, iar voi tot nu aţi înţeles!”. Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins … Pe de altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că – ar fi zis A. D. Xenopol – faptele istorice sunt fapte de succesiune şi nu de repetiţie. Se petrec o dată şi petrecute rămân! Nu pot să le reproduc în laborator, aşa cum descompun apa în hidrogen şi oxigen, de câte ori doresc!
Da, împrejurările de nesiguranţă, de marasm, de impunere a dreptului forţei din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne convingă, acum ca şi atunci,cât sunt ei de democraţi. Hitler opera cu masele, cu mulţimile care umpleau pieţele şi reitera ideea că luarea prin forţă a unui teritoriu de către Germania era legitimă şi că era ultima sa pretenţie. Şi azi se iau teritorii de la alţii, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri. Democraţia directă a străzii – aparent forţa poporului – se impune şi azi în faţa democraţiei reprezentative. Trei guverne recente ale României au fost schimbate de popor, cum se spune. Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioţi şi că nu ştiu ce votează! Chiar dacă ar fi aşa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu avantajele şi dezavantajele sale. Dezinformarea este în floare, iar manipulările de tot felul ne lasă deconcertaţi, uluiţi, prostiţi! În cine şi în ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneţi, fiindcă nu numai românii par lipsiţi de busolă (ei sunt obişnuiţi să fie aşa!), ci lumea întreagă.
Şi totuşi, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare şi de autoreglare pe care nu le ştim şi pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor – şi au fost multe! – de mii de ani fiinţa umană şi comunităţile (inclusiv naţiunile, fie etnice, fie civice) au găsit resurse de vieţuire, de supravieţuire şi de convieţuire, atunci când se spera mai puţin. Pe scurt, nu vă pot convinge, pentru că nu am certitudini, dar speranţe am … Altminteri, nu aş fi om!
Sărind de la una, la alta…Spuneaţi, în cadrul Adunării Naţionale Bisericeşti de anul acesta, că aveţi un coleg la Cluj supărat pe o televiziune bucureşteană care nu arată temperatura din oraşul dvs…. Cum poate fi explicată o astfel de supărare dintre Ardeal spre Vechiul Regat, având în vedere că preşedintele ţării, preşedintele CCR, şeful SRI, şeful DNA, Avocatul Poporului, Ministrul Apărării Naţionale, Procurorul General al României, Patriarhul României si Prim-ministrul sunt din Vestul Ţării? De ce nu întâlnim această atitudine în Moldova, care nu are niciun reprezentant în aceste poziţii înalte?
Da, am dat un exemplu frust şi, poate, naiv de dur, ca să arăt că, deşi sunt deosebiri reale între provinciile istorice româneşti, acestea nu trebuie exacerbate, nu trebuie augmentate. Mai întâi, pentru că nu există ţară pe lumea asta (poate în afară de Vatican, Andorra, Monaco, Liechtenstein) fără provincii, fără deosebiri regionale, fără rivalităţi locale. În al doilea rând, prin comparaţie, noi, ardelenii, muntenii, moldovenii etc. suntem mult mai asemănători între noi decât sunt lombarzii, sicilienii, veneţienii, ligurii, toscanii, sarzii, umbrii, friulanii etc. sau decât sunt bavarezii şi prusienii între ei. Totuşi, ţara unită s-a format şi la noi târziu (nu ca la francezi, obosiţi şi ei acum de atâta unitate!). În al treilea rând, trebuie să-i dăm istoriei şansa să funcţioneze şi să ne arate cum este bine: or la noi, după circa un mileniu de singurătate (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez), am avut nici măcar un veac întreg de unitate! Oare sunt comparabile cele două segmente temporale, încât să ne pronunţăm atât de critic faţă de scurta noastră experienţă împreună?
Bunicii şi străbunicii noştri au făcut unirea sătui de relele dezbinării şi convinşi de avantajele unirii, sătui de umilinţe şi jigniri, de atâtea rătăciri pe coordonate străine, dornici de un adăpost pentru acest neam! Ce cuvânt am avea noi să spunem că ei au greşit?
Este evident că trăim vremuri dificile, pe care unii ni le facem singuri şi mai dificile. Pe fondul dezorientării generale, sunt destui care pescuiesc în ape tulburi şi exagerează provincialismele, entităţile locale. Să ştiţi că şi unii moldoveni sunt îndemnaţi să se supere pe bucureşteni! Unde mai pui că Dodon, susţinut de Putin, vrea Moldova mare! Iar în Moldova noastră, mai circulă din când în când câte o marotă: Bucovina nu este Moldova, ci altceva, superior, fiindcă Bucovina a fost sub austrieci şi s-a ridicat în ritm cu Europa! Nimic mai fals: Bucovina este Ţara de Sus a Moldovei, cu vechile capitale Baia, Siret şi Suceava, cu gropniţele domneşti cu Putna lui Ştefan; din Bucovina (numită astfel târziu) a pornit toată Ţara Moldovei. Cum să nu fie Bucovina Moldova, din moment ce este nucleul, sufletul Ţării Moldovei? Cu Transilvania e mai complicat! A stat cel mai mult înstrăinată (aproape un mileniu) şi nu s-a putut bucura de viaţă oficială românească decât după 1918. Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crişana, Maramureşul) reprezintă azi, în linii mari, 40% din suprafaţa şi populaţia ţării. Las deoparte materiile prime din subsol şi de pe sol, oraşele mari, zestrea istorică variată şi bogată etc.
În Transilvania, vechile „naţiuni” dominante şi mai ales ungurii au crescut, generaţii la rând, cu mentalitate de stăpâni, iar românii cu mentalitate de supuşi, de slugi, de servitori. După 1918, lucrurile s-au schimbat, dar mentalităţile mai greu. De asta, a fost şi grea convieţuirea între români şi maghiari. După un secol, în fine – în ciuda frângerii dureroase din anii 1940-1944 – se simt si românii ardeleni mai puternici. Unde mai pui că ei sunt (măcar sub aspect geografic) cei mai occidentali dintre români şi că civilizaţia de succes în lume a fost cea occidentală, în vreme ce lumea bizantino-slavă, care ne-a trasat destinul medieval, a intrat în iremediabil regres şi s-a degradat în fanariotism, balcanism etc. Din secolul al XVIII-lea încoace, românii, prin elitele lor cele mai active şi conştiente, se străduiesc să se sincronizeze cu Occidentul, or cei care au fost cel mai aproape de acest model au fost transilvănenii. Pe fondul acestor deosebiri reale şi mentale, le este uşor unora să semene vânt.
Ceea ce vă pot eu spune sigur, ca istoric, este următoarea constatare: după căderea Imperiului Roman, Europa a trăit două experienţe opuse, una de fărâmiţare în mici unităţi numite domenii, seniorii, ducate, marchizate, comitate, principate etc. şi alta de integrare în mari entităţi precum imperiul (carolingian, romano-german) şi universalismul papal. Nu au reuşit niciunele! Primele erau prea mici, iar celelalte prea mari. Şi a fost cumva găsită calea de mijloc, a statelor naţionale (centralizate, federale etc.), imperfectă şi ea. În acest moment istoric (de câteva decenii) s-a încercat noua formulă integratoare numită UE, care este în impas. Ce va fi, vom vedea, dar subiecţii de drept în UE sunt, deocamdată, statele, multe dintre ele state-naţiuni. Atenţie însă la antagonizarea românilor pe criterii provinciale! Se lucrează intens la ea, inclusiv în contextul discuţiei despre regionalizare şi nu toţi „formatorii de opinie” urmăresc scopuri oneste faţă de această ţară.
Să ne întoarcem puţin la identitate…Spuneaţi tot anul trecut, la Bistriţa că, Mihai Viteazul ar fi zis: „Românii s-au născut pravoslavnici şi bizantini şi aşa trebuie să rămână”. În şcoală se vorbeşte foarte puţin şi mai degrabă peiorativ despre spaţiul bizantin, iar despre apartenenţa noastră la acest areal, mai deloc. De ce există această blocadă la adresa bizantinismului? Cum se defineau marii noştri domnitori? Bizantini, Apuseni sau niciuna nici alta?
Am răspuns, parţial, mai sus la această întrebare. Mihai Viteazul a avut convingerea dreptei credinţe care venea pentru el de la Noua Romă (Constantinopol), oraş pe care-l voia eliberat de sub „păgâni”. Aceasta era mentalitatea vremii şi nu putem să-i cerem lui domnului român să fi gândit politic corect, precum preşedintele ONU de astăzi.
În şcoală – grăbită şi ea, ca planeta – nu mai este timp să li se explice elevilor că noi, românii, ne-am format în regiunea de interferenţă dintre Occidentul latin (catolic) şi Orientul bizantin sau bizantino-slav (ortodox), că suntem occidentali prin limbă, originea romană, nume şi forma de creştinare, pe de o parte şi răsăriteni prin biserică şi credinţă (de rit bizantin), prin limba cultului, a culturii şi a cancelariilor (slavona), prin alfabetul chirilic (păstrat până în secolul al XIX-lea), prin mentalitatea de fiecare zi. Numai că bizantinismul, peste care s-a suprapus cuceritorul otoman vreme de 6-7 secole (1354-1913 şi mai mult) a fost un model de civilizaţie perdant în faţa impetuosului model vestic, descătuşat mai ales după marile descoperiri geografice, după Renaştere şi Reformă. Europa s-a expandat în lume, dar nu toată, ci doar prin acest model concurenţial şi individualist, liberal şi democratic, bazat pe competiţie. Modelul nostru răsăritean, contemplativ şi isihast, letargic şi nemişcat, fatalist şi tragic, deşi atins parcă de aripa veşniciei – mai ales în creaţia artistică, de excepţie – dar a rămas cantonat în plan secund. Domnii noştri cei mari erau şi una şi alta, mândrii de această dimensiune complexă a lor: Mircea cel Bătrân purta şi veşminte occidentale şi participa la turniruri, precum cavalerii francezi; Ştefan cel Mare se adresa fără complexe papei, împăratului roman-german sau senatului Veneţiei şi era recunoscut în Vest drept „preaputernic atlet al lui Hristos”; Mihai Viteazul se mişca în voie la Viena şi la Praga, după alianţe creştine occidentale, participa şi el la întreceri militare şi la petreceri cu ştaif, dansând pe ritmuri italiene.
V-am tot întrebat de identitate şi iată de ce. Cum vă explicaţi că, deşi avem toate informaţiile la îndemână, repetăm aceleaşi greşeli din trecut, inclusiv înlocuirea „furculition”-ului cu „party”-ul de azi? În proiectul de programă şcolară de care vorbirăm (că tot sunt din Kleine Walachei) la începutul interviului, experţii de la Institutul pentru Educaţie au scris cuvântul „multiperspectivitate”, care nu există în limba română…Nu cumva problema noastră este una de identitate?
De ce vorbesc eu mereu de nevoia noastră de identitate, încât am obosit? Am obosit nu fiindcă sunt făcut (etichetat) naţionalist – m-am obişnuit şi cu asta!– ci fiindcă parcă vorbesc în gol. Vă rog să ieşiţi pe stradă şi să întrebaţi câţiva români de ce se simt români. Veţi vedea şi veţi auzi cele mai mari gugumănii! Iar dacă te duci la Bruxelles, la Madrid ori la Vilnius, între oameni serioşi, întrebarea care vine invariabil este: cum este România şi cine sunt românii? Fireşte, ne autoflagelăm şi ne prezentăm ca neam de nimic!
Mai nou, unii au găsit soluţia: se dau altceva şi nu se mai recunosc români. Poate că această lejeritate în a trata lucrurile serioase să ne fi şi salvat din când în când, în trecut, dar ea nu poate fi mereu o conduită de viaţă pentru un popor decent, conştient. Dar, vreau să mă refer la limba noastră şi să vă spun convingerea mea în legătură cu ea: limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizaţi de istorie! Repet şi pentru cititorii Dumneavoastră: pe la 1480-1490, un umanist italian care i-a cunoscut direct pe români (Anton Bonfini), se miră cum s-au păstrat „coloniile romane” aici, în Dacia, aproape nealterate, fără să fie copleşite de „valurile de barbari” şi răspunde, surprinzător, că românii „şi-au apărat mai mult limba decât viaţa”.
Această constare îi salvează pe români de toate relele şi-i ridică între cei aleşi de soartă să fie privilegiaţi. Perfectul simplu indicativ din Oltenia şi de pe Jiurile ardelene, din Ţara Haţegului (parte, cândva, a Voievodatului lui Litovoi), mergând până pe unele văi din Munţii Apuseni, acest perfect simplu este cea mai bună dovadă de latinitate şi de continuitate, pentru că vine ca directă moştenire latină. Oltenia a stat sub romani, mai ales jumătatea de sud, cu vreo două secole mai mult ca Transilvania, de aceea structura graiului local este mai aproape de latina populară. Limba noastră este una permisivă şi se deschide cu generozitate neologismelor, dar până la un punct. Dacă forţăm nota, cădem în ridicol şi cam aşa facem acum nu doar sub influenţa englezei, ci şi a digitalizării în haină engleză. De aceea, Academia Română ar avea şi aici un rol ponderator, dar cine s-o mai ia în seamă! Românii sunt acum nu numai inventivi, ci şi independenţi şi liberi. Să facă orice!
Apropo de etichetări, să vorbim puţin şi de perioada comunistă. Cine încearcă să privească nuanţat această perioadă se poate trezi cu invective de tipul „ceauşist”, „legionar” sau „nostalgic”. De ce nu putem discuta deschis despre martirii din închisori sau de rezistenţa din munţi, sine ira et studio?
Mi-e greu să vă spun, fiindcă problema este foarte complicată. Vedeţi, regimul comunist, de paste patru decenii are trei etape mari: una proletcultistă, de internaţionalism proletar şi de dictatură stalinistă atroce, când nimic din ceea ce era românesc nu era bun, ci „putred”, „burghez”, „decadent”; o alta mai echilibrată, în care s-a revenit la majoritatea valorilor noastre autentice (minus monarhia modernă, Basarabia, diaspora etc.); ultima, naţionalist-comunistă, în care ne conducea „geniul Carpaţilor” şi în care trecutul, prezentul şi viitorul erau aureolate de glorie, în vreme ce muream de foame, de frig, de întuneric. Toate acestea se amalgamează astăzi intenţionat, încât nu mai este loc pentru nuanţe. Când nu-l ai la suflet pe cineva, mai ales dacă acel cineva are şi o anumită vârstă, îl numeşti „comunist”, „boşorog” şi îl acuzi de-a dreptul că a trăit sub regimul odios. Mă şi mir, câteodată, cum de mi-am ales să trăiesc trei decenii din viaţă în acel regim condamnat de istorie, când puteam şi eu să fiu măcar un gânditor medieval, precum călugărul Dan din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu! Am impresia că unii chiar cred că noi (generaţia mea) ne-am ales comunismul şi ne condamnă „cu mânie proletară” pentru proasta alegere. Nu mai revin la convingerea unora că toţi cei care au trăit în comunism sunt de-a dreptul troglodiţi!
Văd că se discută, totuşi, în unele cercuri, despre închisori şi rezistenţa din munţi, dar îndrăzneţii sunt repede aduşi cu picioarele pe pământ de către noii cenzori, de către noii ideologi, vigilenţi să nu deviem de la calea justă.
Am scăpat de adevărul unic de sub comunism şi am dat de adevărurile controlate de astăzi! Eu cred încă în forţa raţiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …
Ca istoric, ştiţi bine rolul agenţilor de influenţă în viaţa politică şi socială a unei ţări. Din acest punct de vedere, cum vi se pare faptul că, în afară de două – trei excepţii, între care şiActiveNews, majoritatea instituţiilor mass-media din România sunt patronate sau conduse de străini?
Stimate Domnule Şomănescu, este încă o dovadă că, deşi „boierii minţii”, spiritele subţiri, de viţă veche, filosofii subtili de salon ne acuză de xenofobie, de naţionalism şi chiar de şovinism, noi ne încăpăţânăm să-i iubim pe străini, chiar şi pe aceia care ne fac rău! Fireşte că aceşti veghetori la mersul naţiei – văzută de ei ca o jalnică masă gregară, patibulară – nu descoperă nicio primejdie nicăieri, nici peste Prut şi Nistru, de unde suntem ameninţaţi direct, fără ocolişuri, nici spre vest, de unde ne vin tăietorii de păduri şi noii stăpâni de moşii, nici peste Ocean, de unde ne vine vestea că NATO nu mai face pomeni şi că SUA se închid în sine, nici de mai aproape, unde se pregătesc festinuri autonomiste etc. Cu alte cuvinte, România nu are inamici decât în închipuirea noastră! Este clar că această situaţie de care vorbiţi înlesneşte munca agenţilor de influenţă din viaţa politică şi publică a României, deşi sunt şi destui români neaoşi zeloşi în sensul despre care vorbiţi. Oricum ar fi, românii nu-i urăsc şi nu-i vor urî pe străinii de bine, ba, pudici fiind, îi vor iubi şi pe cei care le fac rău, după pilda biblică …
În încheiere, domnule profesor, vă rog să ne relataţi un episod istoric mai puţin cunoscut, din care să vedem ce atitudine aveau românii faţă de semenii lor…fie că e vorba de domnitori, de soldaţi, de oameni simpli…Mărturisesc că sunt puţin invidios pe studenţii care au ocazia să vă asculte săptămânal…
Vreau să vă spun o întâmplare de demult despre identitatea de român, fiindcă de ea vorbirăm mult mai sus, spre disperarea unora, ba chiar stăturăm la taclale. Ea se leagă de personalitatea lui Matia Corvin (e corect Matia, fiindcă se născuse în ziua apostolului Matia şi nu a evanghelistului Matei), regele Ungariei, care era, prin tatăl său, de spiţă românească.
Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supuşii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Când a ajuns rege, dar şi mai târziu, când se visa împărat romano-german, suveranul era numit pe la colţuri Valachorum regulus(„regişorul românilor”), ca şi Ştefan cel Mare. Voit ofensator pentru Matia – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăişor al românilor” –, titlul este măgulitor pentru Ştefan cel Mare, care îşi câştiga astfel admiraţia unor cronicari pentru protejarea Ungariei, prin oprirea tătarilor şi otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova. D’origine humile de progenie de Valacchia („de origine umilă, de neam din Valahia”) era formula prin care birocraţia veneţiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron, conform zvonurilor culese de la faţa locului. Iar împăratul romano-german Frederic al III-lea observa dispreţuitor că Matia era natus a Valachopatre („născut din tată român”).
E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul veneţian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizaţi cu admiraţie ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său şi de majestatea sa”). Dar asta nu a schimbat prea mult percepţia negativă din interiorul regatului. Şi acum vine episodul. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiţi de polonez, conform obiceiului, „valahi”) ai lui Ştefan cel Mare, după ce aceştia îşi începuseră mesajul prin cuvinte româneşti („Spune domnului nostru”), că, dacă aşa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret.
Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte româneşti, putea să fie „un mijloc de a arăta că şi acea limbă a strămoşilor săi, aşa de asemenea cu latina, o înţelege”. Nu este foarte clar dacă regele înţelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau şi pentru că era limba strămoşilor şi a unei părţi a supuşilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina. Declarând însă, de faţă cu demnitarii curţii, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte româneşti, marele om politic a alimentat şi a confirmat cu siguranţă rumorile despre descendenţa sa din români.
Elita ungară ştia, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe”şi că zvonul despre descendenţa regelui din Sigismund de Luxemburg ţinea mai mult de legendă, ca şi ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Ţara Românească. Şi oricum, chiar şi „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică„, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei ţări catolice precum Ungaria.
Matia Corvin a fost rege ungar şi spirit renascentist european, într-o vreme când spunem că naţionalitatea era de neglijat şi, totuşi, era privit de unii ca român, în acord cu neamul său pe linie paternă, cu neamul ultimului mare cruciat european, Iancu de Hunedoara. Şi mai spun unii că identitatea etnică este o ficţiune!
Sursa: Activenews.ro
