PROFESORUL Florentin SCALEŢCHI,
un recidivist în lupta pentru libertate
interviu realizat în Penitenciarul de maximă siguranţă Rahova-Bucureşti, de
către prof.univ.dr. Ion MARIN – Decanul Facultăţii de jurnalism din cadrul
Universităţii Hyperion şi Director general al Cotidianului „ULTIMA ORĂ”
-aprilie 2013-
Reporter : Având în vedere că viaţa dvs. este o întreagă saga, încep acest interviu prin a vă întreba direct: când şi cum aţi reuşit să ajungeţi cel mai tânăr comandant de cursă lungă din Europa la vârsta de numai 26 de ani ?
Fl.Scaleţchi : S-a întâmplat la sfârşitul anului 1980 şi a venit ca urmare a examenului pe care l-am susţinut în faţa unei comisii la Centrul pentru pregătirea marinarilor din Marina Comercială, după ce, în prealabil, în urma mai multor examene, obţinusem brevetele de ofiţer maritim III, II şi I, ceea ce înseamnă „secund de navă”, îndeplinind, desigur, şi stagiul prevăzut de lege.
Rep. : În 17 martie 1985, ziua alegerilor de deputaţi în Marea Adunare Generală, în care trebuia să fie reales fiul cel mai iubit al poporului, dictatorul Ceauşescu, dvs., domnule Scaleţchi, fiind comandantul mineralierului Uricani, o navă de 12500 Tdw şi 230 m. lungime, împreună cu Iancu Lucian –Directorul Teatrului de Dramă şi Comedie din Constanţa şi candidat pentru un post de deputat în Marea Adunare Naţională, aţi ales să faceţi un protest împotriva regimului comunist, schimbând traseul navei, adică în loc să ajungeţi la Combinatul Siderurgic Galaţi, aţi ales drumul către „lumea liberă”, spre Istanbul. Ştiindu-se că nu eraţi o persoană cu probleme sociale ori materiale, vă întreb: ce v-a determinat să faceţi un asemenea gest – după unii nebunesc, după alţii de mare curaj – şi de ce în acel moment ?
Fl. S. : Mulţi dintre contemporanii evenimentului mi-au condamnat fapta, la unison cu cozile de topor comuniste care ne conduceau şi ne chinuiau vieţile, mulţi oameni întrebându-se – ce i-o fi trebuit, când le avea pe toate ? – printre ei numărându-se chiar actualul Preşedinte al României, domnul Traian Băsescu, fostul meu coleg de breaslă, care la vremea respectivă m-a condamnat cu profundă mânie proletară. Într-un interviu dat revistei VIP în aprilie 1995, pe când era Secretar de stat în Ministerul Transporturilor, domnia sa m-a acuzat total gratuit : „Ca profesionist Scaleţchi a fost un dobitoc. Ceea ce a fost mizerabil, murdar, în acţiunea lui Scaleţchi, a fost că a deturnat o navă. Nava este un fier, n-are glas, n-are suflet, n-are putere să se opună. Profesional, eşti obligat să o duci acolo unde cere armatorul. Acţiunea lui Scaleţchi a fost împotriva moralităţii elementare a unui comandant de navă”. Păi dacă propriul meu coleg nu a înţeles nimic din protestul meu politic, vă închipuiţi cam ce a fost în mintea celor care habar nu au cu ce se mănâncă munca de marinar şi care, mai mult, nu au avut niciodată posibilitatea să vadă cum se poate trăi decent şi cu demnitate într-o ţară din Europa occidentală, aşa cum o făcuse Băsescu, care a avut ocazia chiar să trăiască o perioadă în Belgia, la Anvers, ca agent comercial al Companiei de navigaţie NAVROM Constanţa. Lui probabil că îi plăcea de Ceauşescu şi iubea foarte mult acel regim dictatorial, lucru care, în mod paradoxal, nu l-a împiedicat ca pe 18 decembrie 2006, în plenul Parlamentului, din poziţia de Preşedinte al României, cu o vehemenţă asemănătoare celei cu care m-a condamnat pe mine în 1985, să declare comunismul ilegitim, ilegal, inuman şi criminal !
Speriaţi şi ameninţaţi permanent de Securitate şi organele partidului, oamenii în general nu puteau concepe că un seamăn de-al lor este în stare de un gest de sacrificiu tocmai ca lor să le fie bine. Vezi şi cazul celui care, pe pârtie la Braşov, şi-a dat foc tot în semn de protest, sau, mai nou, cazul învăţătoarei Anghel, ori a electricianului Sobaru din TVR, care s-a aruncat în gol de la balconul Parlamentului. Aşa se face istorie ! Este păcat însă că şi azi, după 23 de ani de la Revoluţia din Decembrie ’89, încă sunt mulţi cei care mă întreabă : Ce ţi-a venit să pleci cu vaporul ?
Data de 17 martie 1985 era un moment mai mult decât semnificativ pentru o ţară comunistă cum era România, fiind ziua alegerilor pentru Marea Adunare Naţională, când toată populaţia cu drept de vot era obligată să-l voteze pe conducătorul iubit, o adevărată mascaradă, pentru că indiferent de ce votau electorii, dictatorul Ceauşescu trebuia să iasă câştigător cu 100 % din voturi. Ce moment politic mai bun să găseşti pentru a-ţi arăta revolta faţă de regim, când, în loc să accepţi minciuna generală, tu fiind chiar şeful unei secţii de votare (se ştie că pe orice navă există secţie de votare), cu voturi duble la tine pentru evitarea oricărui eveniment nedorit de organizatori, uneltele dictatorului, ai ignorat orice pericol, reuşind să dai o lovitură grea sistemului.
Rep. : De ce cu vaporul ?
Fl. S.: Din România comunistă, o închisoare cu zidurile la graniţele ţării, s-a încercat evadarea spre lumea liberă prin toate mijloacele pe care şi le poate cineva imagina: înot, cu barca, cu colacul, cu vesta de salvare, cu tubul de oxigen, cu placa, cu trenul, cu avioanele sportive sau cele utilizate în agronomie, dar niciodată şi nicăieri în lume cu un vapor de asemenea mărime şi dimensiuni. Vă daţi seama ce impact mediatic ar fi fost pentru întreaga lume dacă cele două benere, confecţionate de mine în secret, cu sloganuri anticomuniste şi de pace mondială, ar fi fost arborate de o parte şi de alta ale acestei nave de 230 metri lungime ?! Ideea mea de a pleca cu vaporul pe care îl comandam a şocat o lume întreagă şi, în primul rând, pe comunişti, care nu-şi puteau închipui că cineva a fost în stare să le sfideze atât de tare vigilenţa şi să le ignore măsurile draconice de pază a graniţelor ţării.
Rep. : Chiar dacă aţi ajuns până la intrarea în Strâmtoarea Bosfor, în apele turceşti, la o aruncătură de băţ de oraşul Istanbul, totuşi, evadarea de răsunet mondial din lagărul comunist a eşuat. Ce elemente conturbatoare au dus la acest deznodământ ?
Fl. S. : La bordul navei se găseau doi colaboratori ai Securităţii şi anume, secundul navei, Corbeanu Cornel şi ofiţerul III maritim Ion Viorel, care au reuşit să determine membrii echipajului să nu-şi mai dorească să participe la această evadare. Li s-a indus teama că dictatorul nu o să-i ierte şi o să le chinuie familiile, copiii, o să-i urmărească pe ei oriunde s-ar duce şi chiar o să-i omoare. În această situaţie nou creată, membrii echipajului, speriaţi fiind, mi-au cerut să renunţăm la ideea de a merge la Istanbul şi să ne întoarcem la Constanţa, unde să-i predăm ca ostatici pe Iancu Lucian şi pe colegul meu, timonierul Mateescu Alexandru. Aşa ceva nu puteam face, doarece eu îi luasem la bord şi, mâhnit, m-am autosuspendat, acceptând consecinţele şi astfel ceva ce începuse bine, s-a finalizat cu o dramă. Totuşi, azi, când dau acest interviu, ştiu că ofiţerul III maritim Ion Viorel a murit în urma unui accident de maşină în zona oraşului Kogălniceanu, iar secundul Corbeanu Cornel (pe care Securitatea îl premiase cu funcţia de şef al Căpităniei Portului Constanţa), la Revoluţie, văzându-mă la televizor alături de Ion Iliescu şi noua conducere a României, cred că de frică, s-a internat în spitalul de „glumeţi” din Tulcea. Nu o să vă vină să credeţi, dar fostul meu secund este şi astăzi tot la spitalul de nebuni ! Asta este justiţia imanentă – pentru toţi există o pedeapsă !
Rep. : Ce a urmat după întoarcerea în portul Constanţa, cunoscându-se faptul că aţi fost supus unui proces public, finalizat cu condamnarea la moarte pentru „complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România” ?
Fl. S. : A fost o scenetă prost regizată, dar şi mai prost administrată de uneltele regimului comunist şi ale dictatorului Ceauşescu. Practic, după 8 zile de cercetări făcute zi şi noapte, la foc automat, am fost judecat în faţa unei asistenţe de aproximativ 2.500 de suflete, oameni aduşi cu japca în sala de mese a Societăţii de navigaţie NAVROM. După aproximativ patru ore de proces în marş forţat, s-a făcut pronunţarea, care era deja dată şi chiar scrisă de la Bucureşti. A fost, într-adevăr, o condamnare pentru delicte politice, ca un exemplu de duritate şi intransigenţă a puterii faţă de asemenea acţiuni anticomuniste şi, de ce nu, un avertisment pentru toţi colegii mei, potenţiali organizatori a noi conspiraţii şi evenimente, desigur, nedorite de armata de slugoi a dictatorului.
Rep. : În perioada celor 5 ani de detenţie în închisorile comuniste, în calitate de deţinut politic, aţi fost supus permanent unui tratament inuman şi de exterminare, până când aţi fost eliberat în ziua de 22 Decembrie ’89, ziua Revoluţiei Române. În perioada detenţiei aţi fost dus de două ori în faţa plutonului de execuţie, una din multiplele metode de teroare psihică aplicate de Securitate duşmanilor poporului.
Întrebarea mea ar fi, domnule Profesor, ce sentimente aţi trăit atunci când v-au dus în faţa plutonului de execuţie să vă omoare ?
Fl. S. : A fost un moment dificil, chiar critic, din aventura vieţii mele. E drept, viaţa pe mare îţi oferă de nenumărate ori întâlnirea cu moartea, experienţă pe care o trăisem de nenumărate ori în cei 12 ani de navigaţie pe mările şi oceanele lumii, dar niciodată ca atunci când un Tribunal militar teritorial şi apoi Curtea Militară Supremă te condamnă la moarte, urmând ca sentinţa să fie pusă în executare.
Atunci, în faţa călăilor mei, am ştiut că plec dintr-o lume care nu m-a înţeles niciodată, nu mi-a înţeles gestul, o naţiune îngenunchiată care nu a fost lăsată să cunoască ce înseamnă să ai şi să beneficiezi de libertate, demnitate şi respect din partea autorităţilor statului. Eram o legumă, lipsit de puterea să mai articulez vreun cuvânt, tremuram spasmodic şi îmi treceau prin minte imagini succesive cu evenimentele care mi-au marcat tinereţea. Este o stare greu de înţeles pentru cei care nu au trăit aşa ceva niciodată. Oricum, nimănui de pe această planetă nu i-aş dori să treacă prin ce mi-a dat mie viaţa să trec,
Rep. : Zilele trecute mi-a căzut în mână o listă cu 72 persoane ale dizidenţei anilor ’80 din România, prezentată la postul de radio Europa Liberă, dizidenţi cărora le port respectul şi consideraţia mea, printre care erau Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gheorghe Ursu, Gabriel Andreescu, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Silviu Brucan, Dan Deşliu, Iuliu Filip, Andrei Pleşu, Laszlo Tokes, Dumitru Iuga, Gheorghe Năstăsescu, Dumitru Mazilu, Karoly Kiraly şi, bineînţeles, grupul format din Lucian Iancu, Alexandru Mateescu şi dumneavoastră. Toţi cei de pe această listă erau persoanele în care occidentul îşi punea nădejdea schimbării.,Pe câţi dintre cei enumeraţi de mine i-aţi cunoscut înainte de ’89 ?
Fl. S. : Pe niciunul înainte de „escapada” noastră. Auzisem despre ei doar de la Europa Liberă. În schimb, cu mulţi dintre ei m-am întâlnit în perioada celor 5 ani petrecuţi prin diversele stabilimente ale Ministerului de Interne, precum Dumitru Iuga, Radu Filipescu, Iuliu Filip, Petre Mihai Băcanu, Gheorghe Năstăsescu. Pe toţi însă i-am cunoscut imediat după Revoluţie, mai puţin pe ing. Gheorghe Ursu, omorât, sărmanul, în arestul miliţiei înainte de evenimentele din decembrie 1989.
Rep. : În penitenciar astăzi se aplică tot felul de regimuri, de la regim cu risc sporit de periculozitate, la sistem închis, semi-deschis şi deschis. Ce regimuri aţi avut de suportat în acea vreme şi când aţi suferit cel mai mult ?
Fl. S. : Fiind condamnat la moarte, am fost ţinut în acest regim special, având timp de doi ani, zi şi noapte, lanţuri ţigăneşti (adică bătute cu nituri) de 28 kg. la mâini şi picioare, într-o celulă cu încă 11 condamnaţi la moarte pentru crime deosebit de grave, dintre care numai mie mi s-a comutat pedeapsa, ceilalţi fiind executaţi. Un lucru pe care ţin neapărat să vi-l relatez se referă la faptul că, deşi Consiliul de Stat mi-a comutat pedeapsa după un an de detenţie, mie mi-au schimbat regimul după doi ani ! Acest lucru s-a întâmplat în închisoarea Rahova (fostul penitenciar Rahova, demolat în 1988), în pavilionul „H” – denumirea de la litera „h” din Codul penal, care definea condamnarea la moarte.
Apoi am fost dus la închisoarea de deţinuţi politici Aiud, unde, după 6 luni de regim de recluziune, am fost ţinut în regim de recluziune totală. Ce a însemnat asta ? Am stat singur, izolat într-o celulă de 3 x 2 m. şi 4,5 m. înălţime şi care nu avea geam, nu avea pat şi nici WC, dar cu „nelipsitele” lanţuri permanente la mâini şi picioare.
Patul, adică o bucată de lemn, de la ora 5 dimineaţa la 22 seara era prins cu lacăt de perete, iar pe post de WC era o căldare de lemn stil putinică (noi pe vapor îi spunem ghiordel). Apoi am fost dus să stau singur, aproape un an de zile, într-o celulă a unei alte renumite închisori de exterminare , de la Galaţi, vechea închisoare, pe aşa-zisa „potcoavă”, dărâmată şi ea ulterior.
De suferit, desigur că am suferit, în primul rând fizic, contractând afecţiuni cronice pe viaţă – un reumatism poliarticular, o hepatită cronică, dar şi o hipersensibilitate la viroze, gripe şi răceli, şi toate acestea din cauza condiţiilor inumane în care am fost ţinut şi a lanţurilor purtate permanent la mâini şi picioare timp de ani de zile.
Totuşi, cel mai greu, aproape dureros de greu, mi-a fost pentru că, deşi în libertate, un om suferea mai mult decât mine – MAMA !
––––
Va urma
