Radu Marin, asistentul-deţinut care l-a îngrijit, la Aiud, pe poetul Radu Gyr: “Era tabloul unui sfânt viu”!

Intru în casa fostului deţinut politic Radu Marin, un bărbat ajuns astăzi la venerabila vârstă de 85 de ani. Acesta – deşi a ispăşit aproape doisprezece ani de puşcărie  în penitenciarele şi lagărele de muncă de la Deva, Jilava, Piteşti, Gherla, Cavnic, Baia-Sprie, Periprava, Aiud – arată cu cel puţin zece ani mai tânăr decât vârsta din buletin.  Este îmbrăţişat, efectiv, cu privirea  de către fiica lui, cercetător ştiinţific – şi chiar de la începutul discuţiei noastre  îmi dau seama că am de-a face cu un om dintr-o bucată, neasemuit, ale cărui mărturii pot aduce  amănunte  inedite despre universul concentraţionar al României  anilor ` 50 – `60.

“Din centrul reacţiunii catolice vom face din Blaj un centru roşu”

Bărbatul, înainte de a-şi începe tulburătoarea sa confesiune mă roagă să vorbesc mai tare când doresc să-l întreb ceva, fiind suferind de la o vreme de surzenie. “Nu a fost aşa, altfel îl ştim toţi din familie,  dar asta este la această oră situaţia”, remarcă fiica lui cu tristeţe, parcă scuzându-se. Apoi bărbatul începe să vorbească şi arată că face lucrul acesta, nu pentru a se lamenta şi ca să inspire milă, ci ca să dea un exemplu şi astfel lucrurile să nu se mai repete vreodată: “M-am născut la 14 februarie 1932  în satul Beldiu, judeţul Alba, într-o familie de agricultori. Am trăit alături de părinţii mei într-o atmosferă deosebită, cu casa aflată vizavi de biserică, unde preotul satului – văzându-mă pasionat de învăţătură – încerca să mă modeleze ca urmaşul său la păstorirea comunității. De asemenea, un concurs de împrejurări a făcut ca familia mea să cunoască o personalitate a cultului catolic, pe canonicul şi profesorul universitar Dumitru Neda, redactor şef la două publicaţii de la Blaj. El m-a ajutat să ajung elev la Liceul “Vasile cel Mare” din Mica Romă”. Astfel, Radu Marin îşi petrece primele patru clase liceale alături de alţi trei elevi, locuind la locuinţa acestui canonic.  Însă, în anii 1947 – 1948, pe când se afla în clasa a V-a de liceu, la întoarcerea din vacanţă nu l-a mai găsit acasă pe Neda, acesta fiind între timp ridicat de securitate. Se cazează la internatul liceului şi la un moment dat, la aniversarea  centenarul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 1848, petrecută pe stadionul orăşenesc, este martorul unui eveniment atmosferic extrem –  pe care el îl consideră premonitoriu, dătător de speranţă:

“Împreună cu sute de elevi blăjeni ne aflam pe stadion. Tablouri uriaşe cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin  împodobeau locul adunării şi grupuri de agitatori aduşi din alte localităţi (un loc aparte îl deţineau muncitorii de la fabrica de încălţăminte “Kares” din Mediaş) întreţineau o atmosferă sufocantă cu lozincile vremii. Din discursul Anei Pauker am reţinut o idee care m-a străfulgerat şi care mi s-a înfipt ca un pumnal în suflet: ”Din Centrul reacţiunii catolice vom face din Blaj un Centru roşu al comunismului”. Nu apucase să se încheie adunarea, când, ca din senin s-a iscat o furtună puternică, trântind la pământ tablourile uriaşe cu învăţăceii comunismului şi dispersând mulţimea adunată. Am interpretat acel deznodământ ca pe un semn ceresc privind sfârşitul inevitabil al acestui flagel al omenirii. Dar nu ştiam că mai aveam multe de pătimit până atunci”. Astfel, după un an liceul a fost desfiinţat şi trecut la Liceul Sf. Ecaterina, situaţie care s-a repetat apoi şi cu acesta,curând. Exact  aşa cum prognozase Ana Pauker, Blajul devenise locul unei adevărate torturi colective prin arestările şi intimidările exercitate asupra populaţiei. Ilustrează, cu promptitudine, Marin, această idee: “De pildă , într-o zi când ieşisem în oraş împreună cu un coleg în căutarea unei perechi de cizme – făceam parte dintr-o formaţie de dansuri populare – când ne-am trezit arestaţi cu toţi, direct de pe stradă – fără motiv, doar la intimidare – şi ţinuţi la Securitatea din Blaj până a doua zi dimineaţa. De asemenea, curând şi educatorii noştri au fost arestaţi cu toţii şi la liceul nostru mixt ne-au venit profesori din alte zone ale ţării. Cu această traumă în suflet m-am înscris pentru clasa a VII-a de liceu, respectiv a X-a, după reforma învăţământului, la Liceul “Mihai Viteazu” din Alba Iulia”.

Periplul prin închisori

Ajuns la Alba Iulia spre bucuria sa atmosfera pe care o întâlneşte  acolo era similară celei din Blajul pe care-l  preţuise atât de mult. Acolo a venit propunerea unui coleg  – Ţic Gherasim – elev premiant dintr-o clasă mai mare, făcută lui şi altor colegi de-ai să se înscrie în organizaţia “Liga Anticomunistă”. Precizează interlocutorul meu: “Am acceptat cu multă încredere şi bucurie să participăm, cu posibilităţile noastre, la propaganda anticomunistă care se derula în acel timp, prin şcoală. Activitatea consta într-un jurământ făcut în Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia pe care l-am depus pentru ideile organizaţiei, o cotizaţie simbolică de câţiva lei şi puţine interacţiuni între membrii asociaţiei, unele desfăşurate pe platoul cetăţii.” La terminarea liceului, în 1951,  împreună cu colegul său de bancă şi de idealuri, Iosif Lupşan, Marin se înscrie la facultatea de Medicină Generală din Cluj. Anul următor un coleg de organizaţie, Coriolan Suciu, student la Facultatea de Drept din Cluj a venit la Căminul “Victor Babeş”, unde aceştia erau cazaţi şi le-a destăinuit cu groază  că foştii lor colegi de organizaţie au fost reţinuţi de către Securitate. “Am trăit permanent, cu groază senzaţia că va veni şi timpul nostru, dar am terminat anul I şi am ajuns în anul II. Însă inevitabilul s-a petrecut, astfel că în sesiunea din iarna lui 1953, în noaptea de trei ianuarie am fost luaţi de trupele de securitate, îmbarcaţi într-o dubă şi duşi la Securitatea Cluj. De acolo, după câteva zile de izolare totală am fost transferaţi la Securitatea din Alba Iulia. Nici acolo n-am fost ţinuţi prea mult şi am fost transferaţi la Deva, unde am îndurat supliciul unor anchete cu tot cortegiul inimaginabil de suferinţe fizice şi psihice. La 9 iulie 1953 a avut loc şi procesul, un simulacru de act al justiţiei de care am rămas scârbit pentru tot restul vieţii” , mărturiseşte bărbatul,  cu ochii plecaţi, ca şi cum  ar retrăi aievea momentele respective. Şi, curând, începe pentru el un periplu prin cele mai înfiorătoare locuri concentraţionare din România, de unde nu se va elibera decât după unsprezece ani şi trei luni. Ajunge pentru început la Fortul nr. 13 din Jilava, unde a fost nevoit să îndure condiţii inumane. De acolo este transferat la închisoarea Piteşti renumită pentru cruzimile săvârşite acolo sub pretextul renumitei “reeducări”.  Explică Radu Marin ce se petrecea acolo: “Din fericire, ne-am mai liniştit când am constatat că Piteştiul a devenit o închisoare cu regim de detenţie asemănător  celorlalte închisori. Ba, mai mult, aici l-am cunoscut pe renumitul erou al aviaţiei româneşti Tudor Greceanu, om deosebit, cu un har desăvârşit al cuvântului, care ne-a împărtăşit din actele de eroism săvârşite în cel de-al Doilea Război Mondial.”

“Radu Gyr, un adevărat sfânt: numai piele şi os”

La începutul lui septembrie 1953 deţinuţii sunt aduşi în faţa unei comisii care le-a evaluat capacitatea de muncă, astfel, în urma selecţiei Marin este transferat la mina de plumb din Cavnic.  Acolo cunoaşte în ipostaze cu totul excepţionale, printre multe alte personaje emblematice şi o figură luminoasă a Clujului, pe părintele greco-catolic Liviu Brânzaş:  “Era înalt, îmbrăcat într-o zeghe prăfuită cu galenă şi încălţat în opinci făcute din deşeuri de anvelope de maşină. L-am reîntâlnit după eliberare îmbrăcat în odăjdii. Era vorba de părintele Liviu Brânzaş care, după cei 16 ani de detenţie, ajuns acasă s-a preoţit”. Din cauza intoxicării cu plumb din mină tânărul Marin face o formă severă de hepatită, cu îngălbenirea totală a ochilor şi a tegumentelor, cu un ficat care îi depăşea cu un lat de palmă rebordul costal. Acolo îndură privaţiuni împreună cu alţi “oropsiţi mineri”, printre care îl menţionează şi pe “un preot greco-catolic de o nobleţe sufletească deosebită, Tertulian Langa – asistent universitar al profesorului Nicolae Mărgineanu, care în condiţii extrem de grele şi riscante a reunit un grup de tineri într-un cerc de rugăciune şi meditaţie de o înaltă valoare formativă pentru noi tinerii din colonie”. Spre sfârşitul toamnei anului 1955 mina s-a închis pentru deţinuţi iar aceştia au fost transportaţi la mina din Baia Sprie unde, pe parcurs, s-au adunat şi deţinuţii din Valea Nistrului. “Mineritul pe care l-am practicat acolo – în condiţii total inumane – a fost de scurtă durată deoarece în luna decembrie a aceluiaşi an s-a declanşat o grevă, la care a participat – cred – cam tot colectivul. Aşa se face că după aproximativ două săptămâni de refuz de reluare a lucrului în subteran am fost transferat într-o carceră, ultim supliciu pentru grevişti. Eu, personal, am stat trei luni în carceră, în plină iarnă, într-o cutie de 1,5/1 m şi doar seara îmi mai introduceau o scândură pe care să stau. Am aflat mai târziu că până la urmă rămăsesem să fac grevă doar eu, împreună cu doi colegi de detenţie, fiindcă restul deţinuţilor cedaseră după douăzeci de zile. Într-un sfârşit, văzând că nu o scot la capăt cu noi ne-au vârât pe cei trei, în lanţuri  şi ne-au transportat direct la Aiud, în “Zarcă”. Dar acum, după atâţia ani de la eveniment marea mea mulţumire e aceea că nu am cedat şi, practic, prin gestul meu i-am învins pe călăi”. Ajuns  la Aiud este repartizat în fabrica închisorii  unde dezmembra paturi din metal defecte, iar apoi le revopsea după ce obiectele respective erau refăcute. Dar, din păcate, schimbarea nu rămâne fără urmări: “Această muncă a fost un dublu chin pentru mine, deoarece am rămas în urma hepatitei de la Cavnic cu o intoleranţă pronunţată la mirosul de vopsea şi de benzină folosită la diluarea ei. Aşa că am făcut o recidivă la hepatită şi am fost internat în “spitalul” închisorii, iar după mai multe săptămâni de spitalizare am fost reţinut în spital pentru a ajuta la tratamentul aplicat deţinuţilor internaţi”.   Acolo, în anul 1956, îl îngrijeşte pe “sfântul închisorilor comuniste”, Radu Gyr, despre care nu are decât cuvinte pline de veneraţie: “Un adevărat sfânt: piele şi os, cu o suferinţă fizică enormă şi cu o stare psihică deosebită. Nu s-a plâns niciodată de vreo suferinţă fizică, nici de presiunea psihică impusă asupra lui. Insufla o adevărată admiraţie, ca un tablou de sânt viu”!

După alte două “escale” prelungite şi zeci de noi și crunte privaţiuni îndurate  – în colonia de muncă din Delta Dunării, la Grind-Periprava şi apoi la Gherla, unde a muncit ca strungar în lemn la fabrica de mobilă – Marin este eliberat, pe 14 aprilie 1964.  Se reîntoarce, aşadar,  la casa părintească, unde părinţii s-au îngrozit de halul în care se afla. “Printre altele, le-au spus sătenilor că m-am întors, dar nu mai sunt cel care am plecat”, adaugă Marin zâmbind amar. Iar în lunile care au urmat Marin a umblat să-şi refacă actele şi a înaintat Ministerului Învăţământului  o solicitare la Facultatea de Medicină pentru a fi reprimit la studii.  Când, târziu, răspunsul a fost negativ, Radu Marin a început să se gândească să-şi refacă viaţa, cumva. Aşa că în toamnă s-a înscris la Institutul de trei ani de la Cluj. Explică acesta: “Mi-a părut cea mai oportună posibilitate, gândindu-mă la părinţi şi la vârsta de 32 de ani pe care o aveam. Am reuşit cu notă maxima şi după absolvire – ca şef de promoţie – am intrat în învăţământ  şi-am “prins” un post de profesor la Giula, comuna Borşa. Astfel că în mai 1967 m-am căsătorit cu fosta mea asistentă de la institut, Marcela Fodor, cu care am sărbătorit deja, pe 25 iunie, cincizeci de ani de căsătorie. În continuare, lucrând în învăţământ am reuşit să absolv şi Facultatea de Biologie, la fără frecvenţă, în 1970, unele examene fiindu-mi recunoscute de la instituţia de învăţământ absolvită anterior. Unsprezece ani am făcut navetă acolo, la Giula, iar apoi am fost transferat la Şcoala generală din Bonţida  unde am mai predat timp de şase ani.  Până la urmă am reuşit să mă transfer la Cluj, la Liceul Pedagogic, iar ultimii zece ani de carieră i-am muncit la Liceul Pedagogic.  M-am pensionat de acolo în 1994, la vârsta de 62 de ani, ocupând la un moment dat şi funcţia de director adjunct ”. Mărturiseşte cu mâna pe inimă că după eliberarea din penitenciar n-a vorbit despre trecutul său cu nimeni, în afară de soţie şi socri, nici măcar fiica lui neştiind ceva despre avatarurile sale – până târziu, după 1989 – tocmai ca să n-o tulbure:  “Culmea, înainte de căsătorie suferinţele mele au reprezentat un atu pentru mine fiindcă soţia şi socrii m-au acceptat cu şi mai mult drag, pentru ei acestea reprezentând o garanţie a integrităţii mele, plus că urau şi ei comunismul”. Îl întreb, la finalul discuţiei noastre ce rol a jucat Dumnezeu în viaţa sa. Răspunde aproape instantaneu, dintr-o răsuflare, de parcă ar fi așteptat întrebarea mea: “Dumnezeu a reprezentat o adevărată prezenţă, pe tot timpul detenţiei – şi în rugăciunile mele Îl rugam să-mi dea resurse să rezist la toate încercările la care sunt supus. Şi sunt mulţumit pentru că m-a ajutat să-mi duc “crucea” cu toată demnitatea. Am făcut aproape doisprezece ani de puşcărie nu pentru că am încercat să trec graniţa, ci pentru demnitate, aşa că rămân îngrozit când văd că lumea actuală e orbită de realităţile pe care le trăieşte şi, furată de aparenţe, nu încearcă să atingă dezideratele pentru care ne-am sacrificat noi, foştii deţinuţi politici:  demnitate şi civilizaţie ”!