Dupa 15 ore de somn fara pauza am ajuns la servici mai obosit decat eram inainte. Fara materiale in „Public”, mi-am desfacut o bere si m-am apucat de… editorializat. In somn, m-am decis ca urma sa scriu despre personajele de roman pe care le intalnim zi de zi si despre modul in care acestea ne afecteza viata sociala. Despre avari, bufoni, curve si politisti. La o pipa pe terasa un coleg imi zice ca de trei zile are impresia ca e in „Matrice”, ca se trezeste in fiecare zi la ora 5 si 50 de minute fix si ca fiu-so a vazut „Ghost in the shel”cu mult inaintea noastra. (Ca fapt divers, e de remarcat ca pana la aceasta propozitie word count-ul arata 550 de semne cu tot cu spatii.) O imprimanta langa mine scoate scrisori pe banda rulanta, parca amintindu-mi ca orice poate fi multiplicat, practic nimic nefiind unic. Unic e aici si acum, nu peste cinci secunde sau la un zambet distanta. Unu este primul numar unitar mai mare decat zero si singurul lui prieten adevarat.
Asa ca nu are sens sa mai irosesc cerneala (in cazul in care o sa intre pe „print” ce zic) pe discutii despre categorii de oameni, despre modele umane sau alte perversiuni de genul asta. S-a mai scris, s-a mai citit si, daca as da si eu cu presupusul, ar semana mai mult cu un orb care arunca o piatra intr-o directie sperand ca nu va lovi pe nimeni. Si asa m-am decis sa scriu despre celebrul cuplu Bonnie and Clyde, pentru ca, mai nou, se pare ca are importanta pentru mine.
Celebrul cuplu de raufacatori are darul de a aparea mereu in constiinta colectiva a maselor, ca o restanta de netrecut, ca o himera menita sa-i bantuie pe cei mai receptivi. Asta pana cand nu se scoate “materia” din programa dar, din pacate, cred ca s-a cam scos. Nimeni nu mai vrea sa fie nici Bonnie, nici Clyde. Nu mai avem voie sa avem incredere in nimeni, nici macar in cel mai apropiat suflet. Adam si Eva? Nu chiar dar, cu toate acestea, Bonnie and Clyde ramane cuplul cel mai apropiat de ideal, cea mai apropiata simulare a modelului biblic. Sigur, ei jefuiau si comiteau crime, dar nu asta e ideea. In ceea ce ma priveste, imaginea celor doi ma duce mai degraba cu gandul la o forta foarte greu de oprit, ceva ce numai o incredere fanatica in celalalt o poate da. Din pacate, in ziua de azi, ecuatia imaginata de cei doi nu mai este posibila pentru ca nu-si mai gaseste aplicare. Nu mai poti avea incredere in nimeni, pentru ca nimeni nu mai vrea sa ai incredere in el. “Need a friend, get a dog”, zicea Gordon Gekko, parca stiind in ce directie se misca lucrurile. Si poate ca simtea ceva distinsul meu coleg, poate ca, in sfarsit, Arhitectul a rezolvat eroarea, a corectat anomalia. Ca de obicei, ne “prindem” de faza la mult timp dupa ce e deja expirata. Oricat de tentant ar fi sa incercam sa numaram spre infinit, poate ar trebuie exploarat si spatiul dintre 0 si 1. Sau poate nu. Cine stie?
Sabin Ripan
