Istoricul, analistul şi scriitorul american Larry Watts, aflat la Botoşani pentru a lansa volumul „Aliaţi incompatibili. România. Finlanda. Ungaria şi al treilea Reich”, a vorbit deschis despre politica internă dezastruoasă a lui Ceauşescu dar şi despre meritele sale, precum şi despre liderii politici din ultimul sfert de secol. Interviul a fost realizat in cadrul turneului profesorului Larry Watts in Moldova, la Botosani, Bacau si Suceava.

Specialistul american consideră că România este o insulă latină într-o mare slavonă, care trebuie să lupte continuu pentru păstrarea identităţii sale.
Reporter: Cum ati gasit asa niste aliati in noua carte, Romania, Finlanda, Ungaria si Germania?

Larry Watts: Când am început să studiez armata română şi serviciile secrete nu am putut să o fac direct în perioada comunistă şi am început într-o perioadă anterioară, să încerc să înţeleg şi aşa am început o cercetare care a devenit foarte interesantă, de unde a rezultat o teză de master şi lucrarea mea de doctorat. Pe care am avut avantajul şi ghinionul de a o apăra de trei ori odată în Suedia şi de două ori în Finlanda. Dar elementul principal este similar celorlalte două cărţi scrise de mine şi anume comportamentul României în interiorul alianţelor, în acest caz fiind vorba despre o alianţă de război, nu una de pace, care e foarte diferită şi, mai ales, despre strategia de supravieţuire a ţărilor mici şi cât de mult faptul că intri într-o alianţă îţi afectează, ca ţară, abilitatea de a negocia în cadrul alianţei în propriul tău interes.

– Şi ce reacţii româneşti aşteptaţi în urma apariţiei cărţii?

Aliati Incompatibili – Larry Watts – Rao – Ziaristi Online- Când făceam acestă cercetare am dat peste nişte arhive care nu cred că au văzut încă lumina zilei, cum ar fi cele de la Postdam, arhivele est-germanilor , care au o porţie însemnată a arhivelor germane din război şi în special au negocierile economice cu România de la începutul şi până la finele războiului şi este fascinant cum românii au reuşit să forţeze o abordare egală cu a celorlalte ţări în avantajul ambelor părţi, ceea ce e neobişnuit pentru o putere mică. Dar are mult de a face cu faptul că două din cele patru ţări au intrat în alianţă cu naziştii pentru scopuri pe termen lung foarte diferite de ceilalţi şi anume reîntoarcerea la status-quo-ul de dinainte de război, pe când Germania şi Ungaria au rescris graniţele europene şi asta înseamnă că Ungaria nu ar fi putut părăsi deloc alianţa pentru că ar fi pierdut tot ce câştigase, pe când România şi Finlanda puteau, deoarece cealaltă parte era pentru păstrarea acelui status-quo de dianinte de război.

– În România sunteţi un scriitor cam controversat, datorită perioadei comuniste descrisă în ele. Deoarece Ceauşescu pare un tip destul de ok. Şi nu era. A fost un monstru.

– Mai întâi de toate, nu e vorba despre oamenii care trăiau aici pe vremea acelui regim, ştim cum era, mizerabil, şi era clar că Ceauşescu era un dictator care nu avea de gând să plece din biroul lui decât cu picioarele înainte. Totuşi, ceea ce oamenii nu ştiu din cauza dezinformărilor din cadrul Pactului de la Varşovia până în anii ’80, este ce aştepta Pactul de la România. Pentru că România a fost un spin în ochiul Uniunii Sovietice. Din cauza rolului jucat de România, nu doar în cadrul alianţei, ci pe scena internaţională. Şi această strategie de supravieţuire dezvoltată probabil în perioada interbelică, pentru că mult din acea perioadă a fost preluată de Gheorghiu Dej, apoi Maurer şi în fine Ceauşescu avea această strategie de a evita sau a scăpa de controlul sovietic şi de a găsi alţi parteneri, în afara Pactului de la Varşovia, pentru că ţările din pact erau, mai mult sau mai puţin în buzunarul sovieticilor. Mai întâi printre ţările medii şi mici şi apoi în Vest, unde România chiar conta. Iar Ceauşescu a moştenit acestă politică de la Gheorghiu Dej. Avea şi el propriul său talent, iar politica aceasta era extraordinar de populară. Nimeni nu avea o problemă că România media conflicte internaţionale la acea vreme.
– Da, România avea prieteni pentru că era singura ţară comunistă care făcea acest lucru. Comunişti, dar vorbeau cu preşedintele Nixon şi erau sprijiniţi de americani. Asta nu înseamnă că Ceauşescu nu era idiot, e opinia mea personală.

– Eu aş spune că era un criminal pentru politica sa internă, dar idiot? De fapt, avea cel puţin un element de inteligenţă reală şi anume o memorie fantastică. A mers la o discuţie cu Brejnev, care avea cu el o întreagă echipă, hârtii. Şi au vorbit aproape o oră, o oră şi jumătate. Ceauşescu a răspuns, punct cu punct, fără nici o hârtie. Omul avea memorie.

– Eu am o altă opinie. Şi am trăit aici.

– Şi eu am trăit aici. Din 1982 până în 1984. Şi era groaznic. Am stat în căminul 14 din Cluj, probabil eram singurul străin care nu era din lumea a treia. Nu aveam căldură, nu aveam curent şi dacă vroiai chestii ca lapte trebuia să te aşezi la coadă cu o noapte înainte. Era o mizerie şi avea legătură cu decizia luată de Ceauşescu în anii ’80 de a plăti datoria naţională. Ce idioţenie era asta? Cine l-ar fi putut sfătui că era o idee bună? Dar nu vorbesc despre politica internă acum, ci despre rolul României ca actor pe scena internaţională.

– Poate avea sfetnici buni pentru asta.

– Până la începutul anilor ’70 a avut, şi foarte buni. Maurer s-a retras în ’74, Bodnăraş a murit în ’76, dar chiar şi după asta, era realmente foarte bun la chestiuni de securitate internaţională, dezarmare, probleme de încheiere a conflictelor armate. Pentru că nu făcea nici un fel de guvernare în ţară, a lăsat-o pe seama altora şi acei oameni au făcut exact contrariul, apoi au fost nişte decizii care, din cauza reacţiei internaţionale, au fost devastatoare pentru România. În ’71 când a venit din China şi Coreea de Nord, e o întreagă legendă despre asta, ştim ce s-a întâmplat. A auzit că sovieticii vor să îl înlocuiască prin crearea unor centre de putere diferite în ţară, am găsit documentele în arhiva est germană, cu Brejnev care spune că trebuie să îl înlocuim pe Ceauşescu. Ce a făcut? Pentru a evita crearea de centre de putere a implementat acea rotaţie a cadrelor care a fost reţeta pentru dezastru, distrugând atitudinea profesională şi memoria instituţională plus experienţa, iar în jurul anilor ’80 găseai prin birouri o gromadă de sicofanţi care nu ştiau nimnic altceva decât să spună „da”.

– Acum parca vorbiți de zilele noastre, nu s-a schimbat nimic. Rotație politică odată la patru ani…

– Și vedeți ce rău face asta țării, România și-a pierdut potențialul pentru orice fel de abilitate administrativă.

– Am auzit asta, că Ceaușescu nu știa ce se întâmplă în România și e doar o legendă. Știa exact ce face, era prieten cu nord coreenii, ce naiba.
– Era prieten și cu Nixon, dar asta nu înseamnă că…

– Președintele Nixon era interesat să fie prieten cu comunistul Ceaușescu.

– Eu cred că și Ceaușescu era interesat să fie prieten cu Nixon. Dar înțeleg ce vreți să spuneți.

– Vorbeam despre controverse. Am auzit pe mulți zicând că vreți să îl arătați pe Ceaușescu ca pe un mare patriot și o mulțime de foști securiști sunt mari admiratori ai lui Larry Watts, scriitorul, pentru că pot spune, am făcut o mulțime de lucruri bune la acea vreme.

Larry Watts la Suceava cu Aliati Incompatibili, Fereste-ma Doamne de prieteni, Cei dintai vor fi cei din urma si Brancusi- Ok. Mai întâi, România era o dictatură, una comunistă. Iar aspectul comunist este ridicol. Oricine a citit Marx s-a întrebat cum poate fi real asta, oameni care să lucreze pentru societate mai degrabă decât în interes propriu adică este anti-supraviețuire, iar dincolo de asta dictaturile sunt opresive și altele asemenea. Nu am nici o simpatie pentru așa ceva. Totuși dacă vorbim de România și cum a performat, astea nu au fost create de Ceaușescu. România este încă marcată de cultul personalității, când vorbești despre politica română imediat discuția se duce spre Ceaușescu, ca o încercare de reabilitare a acestuia. Am citit o carte a lui Henry Kissinger numită „Despre China”. Acolo descrie ce strateg geopolitic strălucitor a fost președintele chinez Mao Tze Dung. Credeti ca vroia sa il reabiliteze pe Mao? Iar dacă stăm să comparăm personalități disfuncționale, Ceauşescu stă mult mai bine ca Mao. Dar realitatea este că Mao a fost un strateg geopolitic strălucit. Același caz și în România. Nu e vorba despre cât de cumplită era situația pe plan intern, ci despre politică externă și politică de securitate. România avea una bine definită și extrem de populară. Nu era vorba doar de Ceaușescu care își făcea de cap, ci era considerat un tip foarte bun pentru că avea o politică externă foarte bună. Undeva pe drum la mijlocul anilor ’70 poate, oricum în anii ’80, când a început să plătească datoria externă a pierdut orice simț al deschiderii, nu a mai vrut să se ocupe de problemele interne, le considera rezolvate deja, nu îi păsa, a rămas în zona unde avea sprijin și prestigiu, problemele internaționale. A fost implicat în medierea internațională în Orientul Mijlociu până la final. Ambasadorul Israelului spunea că nu îi vine să creadă, Ceaușescu, cu țara care se ducea la vale pe lângă urechile lui, rezolva în tot acest timp conflictele din Orientul Mijlociu. Cred că e și o problemă a dictatorilor care îmbătrânesc, să dea la o parte lucrurile pe care nu le pot rezolva. Din acest punct de vedere nu am nici un fel de simpatie pentru el și nu am avut nici când am venit aici prima oară în 1981, ca sovietolog, asta era specialitatea mea. România era o țară foarte interesantă, se mai auzeau ceva zgomote din Polonia dar nu se compara cu România. Și mă întrebam cum se poate așa ceva, situația cumplită din țară cu politica externă, erau ca două realități complet separate și era greu să faci vreo legătură între ele. De aceea subliniez tot timpul diferențele din acest univers dublu, foarte greu de reconciliat.

– Deci Ceaușescu avea o dublă personalitate era un geniu în afară și un monstru idiot în România

– Ei bine, mostru da, dar idiot…
– Voi folosi în mod repetat acest cuvânt
– Ce e interesant este că eu cred că s-a îndepărtat de politica internă și a crezut că e rezolvată deja și a lăsat-o pe mâna celor care veneau după acea rotire a cadrelor, din ce în ce mai incompetenți și care făceau din ce în ce mai mult rău.
– Unii au recunoscut și la proces, faimosul „am fost un dobitoc” al lui Postelnicu, ministrul de interne
– Despre el cred că era mult mai rău, pentru că el era în poziția de a avea toate informațiile.
– Da. Însă eu tot aștept răspunsul despre…
– Securitate
– Da.
– Mai întâi ce s-a întâmplat a fost din cauza sistemului represiv. Cu excepția armatei, dar și armata a fost discreditată. După ’89 oamenii credeau că este ilegitim să mai existe servicii secrete. Nu doar în România, ci și în alte țări, dar aici s-a simțit cel mai tare, pentru că oamenii spuneau că aici represiunea a fost mai cruntă. Dar, dacă privești prin prisma indicatorilor obiectivi, cum ar fi câți au fost închiși politic, câți bătuți sau omorâți, câți preoți au fost uciși, România nu este în top în nici unul din aceste clasamente. Se califică însă la capitolul privațiuni economice și de aici iese furtuna perfectă, pentru că din cauza privațiunilor populația devine mai nemulțumită, iar dictatura răspunde insatisfacției populației cu mai multă poliție politică. Și se ajunge la o spirală descendentă care la un moment dat se rupe. Iar asta era situația aici, însă pe de altă parte nu poți face diferență între privațiuni economice și represiunea politică. Dacă trebuie să stai la coadă 8-10-16 ore pe zi pentru a obține ceva fundamental pentru supraviețuire, cum poate asta să nu fie numită represiune politică? Nu mai ai timp să te gândești la altceva sau să faci altceva.
– Nu mai e timp pentru revolte, ăsta e avantajul.

– Nici o țară din estul Europei nu a mai trecut prin așa ceva. Toate erau sprijinite puternic de URSS, Germania de Est era sprjinită de Germania de Vest, Polonia de URSS și SUA, dar România, pentru linia ei independentă, nu. Când a început să plătească datoria externă a pierdut și sprijinul SUA. Și era total izolată. Ceaușescu a atins în fine autarhia la care visa.

– Dar știa exact ce se întâmplă în țară

– Da, și era un idiot nebun, știu.
– Și semianalfabet, din nou, părerea mea. Dar totuși, cum explicați că așa de mulți foști securiști au sărit pe cărțile dumneavoastră ca surferii pe un val. Pe lângă faptul că inamicii susțin că ați avut relații cu serviciile secrete și după revoluție.
– Asta e ceva ce a publicat Pacepa, că am cerut azil politic în România și am lucrat pentru Securitate. Și e foarte influent încă în anumite cercuri din SUA. Așa se face că devine important lucrul la care presa are acces, nu faptele. Am răspuns de mai multe ori la aceste acuzații punct cu punct, în detaliu, chiar și pe blogul meu personal. Biografia mea, unde am fost, când, cine m-a plătit, pe ce perioadă. Urmele lăsate de documente sunt foarte uşor de verificat din SUA, dar și din România acum, pentru că majoritatea sunt surse guveramentale.
– Și sunteți rudă cu un fost șef de servicii secrete (Ioan Talpeș, director SIE 1992-1997, n.a.).

– Mai întâi de toate am fost rudă, pentru că „naș” este cât ține și căsătoria, iar căsătoria s-a încheiat în 1993.

– Cum ați reușit, totuși?
Larry Watts lansare de carte Aliati incompatibili- Ne-am întânit prima oară în 1982, nu prin intermediul Securității, pentru că era ofițer de armată, a fost primul șef de serviciu secret care nu provenea din fosta Securitate, ceea ce e important, pentru că a fost și arhitectul intrării României în NATO și așa am intrat în contact cu el a doua oară. Prima dată eram în România cu o bursă Fullbright și tema mea de cercetare era România în perioada interbelică, schimbată apoi pe România în timpul războiului iar specialitatea lui Talpeș era România înainte de război şi în timpul acestuia. Și am discutat istorie militară, pentru că interesul meu ca sovietolog era să aflu despre armată și servicii secrete, dar normal că nu puteai studia așa ceva, nu te lăsau să intri în țară, puteai studia muzicologie, antropologie și istorie. Și am ales un subiect istoric, care să mă pună în contact cu ofițeri, pentru că în blocul estic dacă studiai istorie militară trebuia să fii militar, nu existau civili. Apoi nu l-am mai întâlnit până în 1990, atunci eram aici oficial ca șef al IREX România dar în același timp și consultant pentru Corporația RAND și ei aveau o temă în legătură cu armata în România, pentru că primeam tot felul de istorii și doreau să știe ce se întâmpla după Revoluție, așa că scriam despre asta. Şi un alt istoric militar m-a pus din nou în contact cu Talpeș. Atunci România semăna cu situația de dezintegrare din mijlocul unui război civil. Generalul Militaru ridicase toți acei tineri ofițeri, mai erau și alte mișcări, era realmente un dezastru și vorbeam despre asta, iar atunci când președenția în 1990 l-a numit consilier, am început să discutăm despre reformarea armatei. La acea vreme primirea in NATO nu era posibilă, dar o atitudine mai prietenoasă față de NATO da. Și am început să lucrez la aspectele militare, e una din specialitățile mele, ceea ce lucram pentru Corporația RAND avea de-a face cu armata și serviciile secrete, în mare identificarea vulnerabilităților Uniunii Sovietice și României.
– Deci e greu să nu fiți legat de servicii secrete.

– Provin dintr-o comunitate de analiști din SUA, analiști de servicii secrete, dar nu eram un ofițer, lucram în lumea think tank-urilor. Ei cosponsorizează proiecte și sunt cercetători din lumea academică, cei mai buni din domeniu, jurnaliști de investigație și comunicăm între noi, foarte ușor în State, lucru ce nu prea se vede în Europa.
– Să ne întoarcem la 1989. Ce s-a întâmplat atunci?

– Cea de a doua carte a mea pornește din 1978 și ajunge până în prima săptămână a lui decembrie 1989. O a treia și ultima va fi despre revoluție și următorii trei ani, până în ianuarie 1994. De ce acestă separare, pentru că lucrurile au devenit foarte complexe spre sfârșitul anilor ’80. Înainte era simplu, am vorbit în cărțile mele despre Moscova și politica sovietică, puteai face asta, era ușor, nu erau deviații majore. Dar prin ’88-’89 erau deja fisuri majore între KGB, Gorbaciov și armata sovietică. De fapt, cei trei lideri militari sovietici chemați de Gorbaciov să facă reformă s-au întors împotriva lui și au încercat o lovitură de stat. Așa că armata nu știa ce face el, i-a îndepărtat de la decizii, nemaichemându-i la întâlniri și lor nu le-a plăcut și s-au dezvoltat de capul lor, fără să facă nici un fel de reformă, nici ei, nici KGB. Și prin 1988 era deja un raport în cercurile de securitate americane care vorbea despre un conflict inevitabil între KGB și Gorbaciov. Așa că, ce se întâmpla când aici era revoluție? Nu puteai vorbi despre sovietici sau Moscova, pentru că exista Moscova, Moscova și Moscova. Și nu putem ști care erau prin România știm că au venit niște soldați și niște agenți GRU (serviciul de informații externe al URSS, n.a.)

– Dar nu 25000, cum se povestea…
– Numărul lor și faptul că toți rușii din țară de atunci erau agenți, ambele sunt ridicole. Însă, dacă aceste lucruri nu sunt clarificate, zvonurile circulă. Modul în care lucrează GRU și KGB este că folosesc grupuri de diversiune, lucrează în echipe de 3-5 oameni și pentru a face tot felul de acțiuni, aici două sute de oameni ar fi fost de ajuns. Însă dacă mii de soldați obișnuiți ar fi traversat granița, acțiunea era doar pentru distragerea atenției.
– E limpede că am făcut revoluție cu voia Moscovei. Când a greșit România, când a luat-o pe calea care a mărit distanța între ea și vestul Europei?
– Într-un anume sens, nu România a plecat greșit, e vorba de aceeași politică pe care Uniunea Sovietică a avut-o față de România cel puțin din 1958 încoace. Și ce s-a întâmplat a fost parte din pedeapsă. De fapt România se prăbușea repede și inexorabil. Dacă Ceaușescu nu a fost destul de inteligent să permită vreun fel de liberalizare și a ales altă cale…

SUA a avut multe delegații aici ultima venise pe 16 decembrie 1989 și plecase pe 18 decembrie și vorbeau despre liberalizare și împărțirea puterii, dar Ceaușescu nu a vrut să audă și oamenii din jurul lui nu puteau sau nu doreau să facă asta. Iar în aceste condiții, Pactul de la Varșovia a reușit să izoleze România. Ceea ce a putut România să facă anterior a fost datorită avantajului economic, agriculturii, industria petrolieră, lucruri importante pentru români.
– Dar noii conducători au pornit în 1989 cu zero datorie externă.

– Asta e cu două tăișuri în perioade ca cele de atunci, nu neapărat un avantaj. Dar plata datoriei externe a fost una din cele mai iraționale decizii ale lui Ceaușescu, mai ales când politica datoriilor dintre state nu era deloc strictă. E adevărat, nu am studiat atent, însă nu am găsit nici un indiciu, de ce acea decizie a fost luată?

– Vorbim despre același Ceaușescu cu politică genială, care făcea pace în Orientul Mijlociu, nu?

– Poate era vorba de vârsta înaintată sau experiența lui, nu știu. Pentru că până la mijlocul anilor ’70 cocheta cu ideea de proprietate, să facem asta și asta, documentele acelea există. Dar în anii ’80 nu accepta nici un fel de proprietate, totul era al partidului și statului, nici o delegare sau împărțire a puterii, practic a devenit unul din cei mai conservatori lideri comuniști.

– Să ne întoarcem la 1989. E vina rușilor, ca de obicei, sau liderii români au fost influențați ori crescuți de Moscova?

– Ce se întâmpla și am urmărit atunci, a fost campania sovieticilor în cadrul pactului de la Varșovia, dar și altele ale sovieticilor, KGB în Moldova și în Ucraina. De fapt România era înconjurată și scopul era de a o izola. De exemplu, au reînceput rapoartele despre genocidul din Transilvania. Existau de prin 1963, de când a fost recunoscut regimul Kadar în Ungaria. Noi am trimis echipe ale Congresului, echipe de cercetători și toți au spus că nu există așa ceva.
– Dar în 1989 putea veni oricine să vadă.

Z Larry Watts la Bookfest Iasi 2013 cu Fereste-ma Doamne de prieteni si Cei dintai vor fi cei din urma- Da, însă de prin 1985 lucrurile se schimbaseră, România s-a închis. Înainte aveam antropologiști care trăiau în satele românești sau veneau periodic încă din anii ’60, era singura țară comunistă care permitea acest lucru. Deodată, prin anii ’80, Securitatea a decis că erau agenți străini și nu le-a mai permis accesul. Și totul s-a întunecat, pentru că nu aveam o rețea largă de spioni în România, era un partener al SUA, lucram împreună la ONU, la Consiliul de Securitate. Aceeași problemă am avut-o cu șahul Iranului, nu i-am văzut sfârșitul pentru că nu am urmărit opoziția, eram prieteni cu Iranul. Și asta poate fi devastator, pentru că tot timpul trebuie să fii atent și la prieteni. Așa că, pe la finele anilor 80 nu mai știam ce se întâmplă în România și orice raport de la oameni cu legături în zonă părea plauzibil. Și idea genocidului părea plauzibilă, pentru că în perioada mai-octombrie 1989, bulgarii au relocat aproape 350000 de turci și i-au forțat să părăsească țara. Cea mai mare mișcare de populație de la cel de al doilea război mondial. De ce nu ar fi fost posibil așa ceva și alături, în România? Și nu era nimeni să ne spună ce se întâmpla sau nimeni în care să fi avut încredere. De fapt, ce se întâmpla în ’89? Aceeași echipă care lucrase pentru URSS la denigrarea României acum era în competiței cu România pentru asistență și resurse din Vest. Și e ușor să excluzi România continuând pe aceeași linie. Cam asta s-a întâmplat, a fost pură concurență. Noi aveam informații despre tratament vecin cu genocidul în Transilvania și că va avea loc o revoluție în acea parte a țării. Și am crezut chiar că granițele sunt pe cale să se schimbe până prin 1993. Pentru a întări asta, atunci Samuel Huntington a scris „Ciocnirea civilizațiilor” și a desenat o graniță prin mijlocul României cu Transilvania în altă parte. Au mai apărut o mulțime de cărți în 1993, scrise de ofițeri, vorbind despre un viitor război în Transilvania și că acolo era un butoi de pulbere cel puțin la fel de sensibil ca cel din Iugoslavia. Eu scriam pentru corporația RAND în 1993 un scenariu de război cu conflict etnic în Tansilvania, așa că…

– Dar ați greșit enorm cu toții. Iugoslavia nu mai există, Cehoslovacia nu, România, da. Și nu o țară mică, e a noua din UE, ar putea fi o țară importantă. Și eu nu cred că liderii români nu au nici o vină.

– Singura vină pe care aș atribui-o liderilor români este că nu au fost conștienți de politica externă a României, chiar în perioada comunistă, care le dăduse acces oriunde în lume. România a avut o linie politică, una puternică, mult mai bună decât a Europei azi vizavi de țările în curs de dezvoltare. Mult mai bună. Foarte bine gândită, foarte bine argumentată. Și o puteau citi în revista Lumea.
– Da, dictatori africani vizitând România, știu.

– Nu neapărat, Ceaușescu era prieten foarte bun cu șahul Iranului

– Și cu Idi Amin, tot prieten a fost.
– Da, orice dictator era bun, chiar unii care nu erau chiar dictatori. Dar avea legături cu toate țările mici și mijlocii. Cred că liderii de după revoluție nu au avut un design global al lumii, pentru că îți poți apăra mai bine interesele printre țări similare. Iar aici România a avut o abilitate clară în politica externă. Și cel mai mare vot de blam pentru liderii actuali este că ar fi trebuit să citească politica externă din acea perioadă. Sau din perioada interbelică, pentru că sunt foarte apropiate.
– Eu i-aș învinui și de politicile de pe plan intern, dar asta e altă discuție. O ultimă întrebare. Vroiam să vă întreb de reacția lui Obama vizavi de Putin, dar las deoparte asta.
– Mulțumesc.
– Dar trebuie să vă întreb despre Putin. Ar trebui să ne temem?

– E greu de spus, pentru că experiența mea e în sovietologie și nu se aplică direct, deși el vine din KGB. Dar nu KGB conduce lucrurile. El conduce țara și KGB ascultă de el. Inițial credeam că KGB a preluat Rusia, dar nu e așa, Putin nu e liderul lor, e liderul suprem al țării. Ceea ce se întâmplă e că ideologia a dispărut, iar politica e foarte asemănătoare cu cea din Rusia secolului 19, nu existau garanții ale proprietății și lucruri de acest gen nerezolvate, astea sunt în mare probleme rusești. Acum, în termeni de expansiune. Nu cred că România are a se teme, deoarece Putin nu are interesul de a provoca un război. Totuși există acum o bătălie pentru influența în regiune.

– Economică?

– Nu, nu economică, una din problemele pe care România le-a avut în trecut a fost că a făcut aranjamente economice cu țările din jur care aveau un aspect politic strategic ce nu prea a folosit României. Pe vremea Imperiului Țarist, pentru a obține Basarabia, rușii au pus un conte să se mărite cu o femeie a cărei familie avea cel mai mult teren. Mișcare inteligentă. Investițiile făcute de unguri în Transilvania au cam aceeași aromă, iar apariția acelor grupuri paramilitare ungare e îngrijorătoare, dar este dificil să diferențiezi acum doar interesul economic. Era simplu când se trăia sub același paravan ideologic, dar acum nu. Și, la un alt nivel de influență românii au fost tot timpul problematici pentru ruși, era zona lor de expansiune și era deja ocupată de non slavi, așa că am avut de-a face, mai mult sau mai puțin cu un atac continuu asupra identității românilor
– Deci nu trebuie să ne temem, dar va continua…

– Multe lucruri care vi se întâmplă trebuie înțelese, orice țară trebuie să le înțeleagă. Orice investiție strategică trebuie privită la un nivel strategic. Nu mai există doar înțelegeri economice, vorbim despre înțelegeri la un nivel politic strategic. Şi contează foarte mult cu ce țară vrei să ai sau să nu ai relații. Așa că atunci când aud o dispută despre ce echipament militar să cumpărăm spun, desigur, puteți lua acest avion, de exemplu, mult mai ieftin, dar vreți să aveți relații cu acea țară sau cu cealaltă țară?

Un interviu realizat de Cătălin MORARU, redactor sef Monitorul de Botosani

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.