ROMÂNII ÎNCARCERAŢI ÎN ÎNHISOAREA PROPRIILOR MINŢI!!

După ce :

• am cunoscut, la propriu, ce presupune să fii deţinut politic timp de 5 ani în regim de exterminare şi recluziune totală pentru acuzaţia de complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România şi să cunoşti realitatea vieţii într-o închisoare, unde mi-am pierdut de fapt libertatea, unul din cele mai importante drepturi fundamentale ale omului, probabil al doilea ca valoare după dreptul suprem pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu – dreptul la viaţă;
• timp de 26 de ani am cunoscut ce înseamnă tot sistemul penitenciar din România şi ce înseamnă să pierzi libertatea, asta întâmplându-se din poziţia de Preşedinte Fondator al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-OADO-, primul ONG care a apărut în România imediat după Revoluţia din Decembrie ’89, propunându-şi un lucru deloc uşor într-o ţară care a trecut prin 50 de ani de dictatură şi totalitarism în regimul comunist, unul ilegal, inuman şi criminal, şi anaume, să luptăm pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele stipulate în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, semnată la 10 decembrie 1948;
• timp de o viaţă am trăit nenumărate experienţe, mai bune sau mai rele, am cunoscut mai multe tipuri de oameni, diverse caractere, cu diferite pretenţii, după ce timp de 17 ani, ca moderator al emisiunii „Drepturile omului”, dar şi al altora, am avut plăcerea şi norocul să intervievez o mulţime de personalităţi, fie ele politice, culturale, promotoare de plus-valoare, de la preşedinţi de ţară, parlamentari şi oameni cu funcţii importante în stat, până la oameni simpli cărora li s-au încălcat într-un fel sau altul drepturile;

În acest editorial mi-am propus să vă scriu despre ceea ce poate distruge fiinţa umană, mult mai repede şi mai agresiv decât o închisoare reală în care eşti încarcerat pe o perioadă limitată de timp şi din care te vei elibera la un moment dat, o altfel de puşcărie – „închisoarea propriei minţi”.

Să încerc să mă explic!

Orice om, sau aproape toţi, căci aşa suntem construiţi de divinitate, au în ei sentimentul de frică, de teamă că nu au făcut ceva pentru care cineva o să-i certe, că au făcut ceva ilegal şi atunci se gândesc că pot fi descoperiţi şi că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să cunoască rigorile legii. De asemenea, unii oameni trăiesc cu teama că poate uneori copiii lor, prietenii sau aşa-zis oamenii răi – duşmanii, le doresc cu tot dinadinsul răul, motiv pentru care, disperaţi, ei încep să înnebunească la propriu, să-şi piardă uzul raţiunii şi, inevitabil, să suporte chinul propriului „Eu” şi intră în închisoarea propriei lor minţi, care este devastatoare.

Acum, pentru toţi cei prinşi cu „mâţa-n sac”după toată tevatura, frica şi teama de a nu şti ce înseamnă o eventuală arestare preventivă şi apoi intrarea în închisoarea propriu-zisă şi lupta pentru supravieţuire până la momentul eliberării condiţionate sau definitive, închisoarea minţii poate fi mult mai uşoară, descătuşată de forţele răului, mai puţin apăsătoare, măcar pentru un termen care să-l elibereze de tarele trecutului.

Închisoarea îl spală.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu toţi ceilalţi, care, deşi nici nu concep să ajungă în spatele gratiile vreodată în viaţa lor, totuşi, vor trăi şi vor muri în închisoarea propriilor minţi.

Încă de copii, de când începem să conştientizăm şi să percepem tot ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru, vrând-nevrând, indiferent cât de neastâmpăraţi şi irascibili am fi, intrăm inevitabil în închisoarea minţii noastre, cu un prim moment care ne obligă şi ne leagă de părinţi, fraţi şi surori, colegi de şcoală, profesori şi vecini, cu care încerci să-ţi faci primele relaţii, gânduri care te frământă aproape zilnic.

Mai târziu, ca adolescent, observi cum pătrunzi tot mai mult şi eşti tot mai concentrat cu mintea pe propriul viitor, care te va responsabiliza probabil pentru aproape toată viaţa.

Unii se concentrează pe continuarea studiilor, în timp ce alţii aleg o meserie care le va fi mijloc de existenţă, sentiment de care mental nu vor scăpa niciodată.

În această peioadă de început, gândiţi-vă în ce închisoare a minţii intră copiii rămaşi în grija bunicilor sau te miri ce rude  mai apropiate sau mai îndepărtate, copii ai căror părinţi au plecat de acasă în căutarea de locuri de muncă pentru a câştiga strictul necesar pentru supravieţuirea şi existenţa lor zilnică.

Dar în ce închisoare a minţii intră copiii care fac parte din familii dezorganizate ori îşi pierd familia şi ajung în mediul – deloc primitor – instituţionalizat, copii ai căror părinţi sunt alcoolici sau, mai nou, consumatori de droguri?

Ce închisoare a minţii trăieşte un adolescent care este forţat de familie să urmeze o carieră pe care nu şi-o doreşte?

Ce închisoare trăiesc fetele, ba chiar şi băieţii, care sunt exploataţi sexual de pedofili sau, mai grav, de propriii părinţi?

În ce închisoare a minţii intră copiii şi tinerii care, minori fiind, sunt puşi la munci fizice epuizante, cu program prelungit?

Ce închisoare trăiesc sute, poate mii din aceste fiinţe umane mici şi fără protecţie, cărora nimeni nu le asigură hrana minimă, un loc unde să se odihnească, ca să nu mai vorbesc de căldura sufleteacă de care ar trebui să se bucure din partea părinţilor, ajungând să-şi ducă traiul în canale, pe sub poduri ori în case părăsite şi dărăpănate?

În ce închisoare a minţii intră acei tineri care aud că pot fi oricând victimele unor traficanţi de organe, a celor care îi folosesc la vânzarea de droguri, ori sunt pur şi simplu aruncaţi în faţa organelor de ordine atunci când faptele infractorilor adulţi sunt de sorginte penală?

În aceeaşi închisoare a propriei minţi intră şi copiii care trăiesc cu „cheia legată la gât” în timp ce părinţii lor sunt plecaţi să muncească!

Nu ştiu dacă puteţi realiza în ce închisoare a minţii pot intra toţi acei copii şi adolescenţi care, teoretic, au calităţile şi abilitatea necesară să poată studia şi performa, dar nu o pot face pentru că au avut nefericirea să se nască într-o familie care trăieşte în sărăcie. Desigur, este vorba mai ales de copiii apăruţi în mediul rural care, din păcate, se plafonează şi se pierd, deşi mulţi dintre ei pot fi chiar genii!

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI