Acum treizeci de ani scriam: “viaţa fiecărui om este o poveste şi cuvintele sunt cele care o creează/o duc mai departe/o dezvoltă” (sau cam aşa ceva – este multă vreme de-atunci şi jurnalul pe care-l ţineam s-a pierdut/l-am făcut cadou). Eram tânăr şi aş fi vrut să mor aşa – dar (cum v-am mai scris) cu statuie şi celebru. Azi sunt ceva mai “tânăr” decît atunci (mă rog, aşa mă simt) şi aş dori ca din statuia mea să se bată mai bine monede (şi să mi se dea întreaga sumă) decât să fie suită pe vreun piedestal.
Cum zice cântecul? “Ar trebui ca să învăţăm cu fiecare greşeală pe care o facem” (sau cam aşa ceva). Dacă mi-l daţi (cu adresă şi CNP) pe individul care s-a conformat acestui deziderat, îl premiez. Căci, după cum zice un alt vers celebru: “nimic nu va schimba lumea mea”.
Am să vă scriu despre cum ne-am donat viaţa cotidianului şi am să vă fredonez (din nou) melodia aia despre câinele de pază al democraţiei. Frezat, tuns (regulamentar), cu unghiile tăiate, cu batistuţă-n buzunar şi transformat în banner publicitar.
… că asta s-a reuşit să se facă, de prin ’99 încoace, prin conceptul de a „patra putere în stat”: câinele de pază al democraţiei a ajuns banner publicitar. Uitaţi-vă numai la el azi. Pe colţi îi scrie: “un zâmbet strălucitor şi incisiv powered by Sorin Ovidiu Vântu”; “acest lătrat constant, din gât, este întreţinut doar de Antenele lui Voiculescu”; şi/sau “datul prietenos din coadă, doar prin energie vie de la Petrom”.
La fel de bine pictată este javra şi pe plan local, indiferent de judeţul în care activează. Cineva îi întreţine lătratul, îi pileşte colţii sau îi sponsorizează datul din coadă şi nu în interesul a “tot”, „numai”şi „întreg” Adevărul – acel Adevăr în numele căruia s-au făcut ziare pe vremea când pe frontispiciul lor (cei ce le făceau) îşi mai permiteau să scrie “NU minciunii”.
Nu întâmplător i-am pus “cei ce le făceau” între paranteze. Aceia se numeau ziarişti chiar dacă, în marea lor majoritate, erau studenţi – creau ziarul după reguli bine definite şi-şi respectau cititorii. Ei au fost prima ţintă a puterii, pentru că, vă vine sau nu să credeţi, ziarele se vindeau şi erau rentabile fără să conţină publicitate – în primul rând pentru că acele cheltuieli ce ţineau de producţie erau infime (în martie-aprilie 1990, un săptămânal ce se vindea cu 3 lei, cheltuia maxim 1,50 lei pe producţie; hârtia de ziar era 50 de bani kilogramul!).
Ziare ca „NU”, „Opinia studenţească”, „Atlas – Clujul liber” au făcut mult prea multă agitaţie în epocă şi se vindeau în tiraje de peste 100 de mii de exemplare (ca pâinea caldă) asta deşi Ion Ilici Iliescu şi al lui Front al Salvării Naţionale erau agreaţi de peste 80% din populaţia ţării (dar nu şi de aceste ziare). Ziariştii intrau în polemică cu Puterea şi aceasta era nevoită să-i bage în seamă – iar ziariştii deveneau din ce în ce mai incisivi, “obraznici” din punctul de vedere al Puterii; dar poporul/consumatorul agreea acest lucru şi cumpăra produsul/ziarul. Îl cumpărau pentru onestitate – chiar dacă aceasta era clamată, deseori, mai naiv (deh, vremurile!).
S-a încercat vinderea de publicitate către aceste ziare. Dar, în lumea din care veneau aceşti jurnalişti nu exista această noţiune – şi ei au râs la ofertă şi nu şi-au dat seama că au pierdut războiul economic cu Puterea (iată un exemplu de lipsă de experienţă managerială).
De la 50 de bani kilogramul de ziar la începutul anului 1990, s-a ajuns la peste 100 de lei pe kilogram către sfârşitul acelui an (vă dau doar dimensiunea creşterii, să vă faceţi o idee); hârtia de ziar, ca şi tipografiile erau monopol de stat – ziarele de care vorbim erau particulare. Au fost îngropate prin mijloacele economiei de piaţă originale ale lui Ion Ilici Iliescu şi compania. În schimb au proliferat tot felul de fiţuici, unele foste “organe de propagandă” ale fostului partid comunist (acum sincere propovăduitoare ale unei libertăţi multilateral dezvoltate), altele invenţii abjecte plătite de la buget să facă propagandă partidului lui Ilici şi să ne spună nouă cum vinde blugi şi valută Doina Cornea prin munţii Apuseni şi se droghează Raţiu şi Câmpeanu („să treacă Oceanul”).
Exemple concrete ale abjecţiei jurnalistice? „Adevărul în liberate”, fost „Făclia” – organ de luptă şi propagandă al Comitetului Judeţean Cluj al PCR -, care şi-a făcut stagiul de luptă în slujba libertăţii de expresie ca „Adevărul de Cluj” să se întoarcă, nostalgic, la ceea ce era, adică „Făclia”. A pornit de la peste 40.000 de cititori şi a ajuns pe undeva pe la 4.000.
Un altul ar fi fiţuica „Azi”, devenită „Mâine”, transformată, din motive ce-mi scapă în „Azi pentru mâine” şi apoi în „Mesagerul transilvan” – organ de propagandă (în totalitate abjectă) al FSN Cluj. Marea lovitură managerială dată de acest ziar a fost momentul în care a început să publice listele jocului (ţepei) de întrajutorare Caritas. Mare veselie jurnalistică a fost pe-atunci: zeci de mii de exemplare vândute zilnic, ţepe cu tipografii luate de noi (deşi n-au funcţionat bine niciodată, dar s-au mai spălat nişte bani de la „întrajutorarea” Caritas) şi, cu ajutorul unor bani de la Banca Dacia Felix, bani aduşi cu valiza pentru politicienii şi securiştii de la Bucureşti, să intre peste rând (să poată reintra în circuitul economic acei bani ai PCR ce au cam dispărut la Revoluţie) şamd.
Vă daţi seama cam ce generaţie de jurnalişti s-a plodit (educat) la forja unor asemenea ziare (şi asta doar la noi în judeţ)? Ce caractere puternice, dispuse să dea de adevăr doar când acesta este pe lista cu câştigători?
Nenorocirea cea mare este că asemenea specimene au plodit discipoli vii care azi ne dau lecţii despre tiraje şi deontologie jurnalistică.
Dar să vă dau un exemplu trăit, nu citit, atunci când am devenit subiect de eveniment de presă. La modul grosier: acum vreo 3-4 ani (nici nu mai conteazaă) am fost tâlhărit de către numitul Teodor Matei Chirilă, cantautor de „Vama Veche”, iar colegul Paul Niculescu, pe lângă tâlhăreală, s-a ales şi cu un pumn în figură, autograf din partea „vedetei” .
La o săptămână de la primele emanaţii jurnalistice ale evenimentului, situaţia stătea cam aşa: în Cluj-Napoca, între unul până la trei jurnalişti au fost agresaţi, dar, mai degrabă, l-au agresat pe solistul de la „Vama Veche”, Teodor Matei Chirilă, fiind (mai bine da) în stare de maximă ebrietate – ceea ce ar fi explicat comod incidentul.
După ce l-a audiat doar pe unul dintre secretarii cantautorului, unul dintre oamenii legii care se ocupa de caz a ţinut să sublinieze că „adevărul este undeva la mijloc”. După care mi-a declarat: „urăsc taximetriştii în trafic şi ziariştii”. Halal apărător al legii şi a dracului deontologie! – cum este să trebuiască să fii echidistant atunci când anchetezi, iar tu să-ţi treci, de fapt, subiecţii la categoria frustrări personale. Vă sună cunoscut ceva dacă este să aplicăm enunţul la breasla aşa-zişilor jurnalişti? Adevărul este că breasla din care fac parte nu are nevoie să capteze ură din exterior, emană ea suficientă.
Citind presa locală am constatat că „adevărul” vine de acolo de unde dă „sponsorul” ziarului telefon, sau dinspre frustrările personale ale unora care se cred jurnalişti, dar care nu-şi vor depăşi niciodată condiţia de „boschetari de presă”, de oameni aflaţi, între o conferinţă de presă şi o manifestare cu presa (la care se mănâncă şi se bea pe gratis, să se scrie de bine), undeva la periferia preluării şi prelucrării informaţiei.
Victor Lungu
bravo Victor