Dilema a publicat fragmente dintr-un jurnal ţinut de doamna Cornea în perioada cumplitei represiuni, iar cel puţin unul din ziarele clujene au omagiat-o, cu prilejul împlinirii unei vârste rotunde. În acest moment aniversar, mi-a produs o vie satisfacţie faptul că starea sănătăţii Dumneaiei este mai bună, deci sper, din tot sufletul, să o revăd în oraşul nostru drag.
Nu aş vrea să abuzez de cuvinte la superlativ, de altfel pe deplin meritate, dar care, printr-un uz exagerat, se demonetizează, dar nu pot să nu reflectez la câteva din împrejurările ce mi s-au întipărit în minte. Rândurile mele încearcă să reprezinte un sentiment de respect pentru această Doamnă, fragilă şi plăpândă din punct de vedere fizic, dar de o tărie de caracter ieşită din comun.
Despre numele universitarei am auzit prima dată la Europa Liberă, când i s-a difuzat unul din primele rechizitorii la adresa opresorilor, aceasta trimiţând continuu mesaje la postul de radio cel mai ascultat din ţara noastră. Apoi, ştiu că i s-a dat voie să plece în Franţa, unde îi era stabilită fiica, crezându-se că, de frica persecuţiilor la care va fi supusă, nu se va reîntoarce. Spre furia şi disperarea securiştilor, a revenit şi a continuat să spună, cu voce tare, adevărul. Printre altele, împreună cu fiul ei, şi-a manifestat solidaritatea cu revolta muncitorească de la Braşov, din noiembrie 1987.
După ce a fost îndepărtată din învăţământ, eram în sala de judecată în care urma să se judece contestaţia la decizia de desfacere a contractului de muncă, emisă de Universitatea Babeş-Bolyai. Hotărârea judecătorească era previzibilă, dar doamna Cornea dorea să se prevaleze de legislaţia în vigoare, ciuntită cum era, pentru a demonstra că nu a fost drept să fie îndepărtată din serviciu.
Represiunea accentuându-se, a fost arestată… După ce, în urma presiunii externe, mă gândesc, în primul rând, la doamna Danielle Mitterand, a fost eliberată, i s-a instalat un post de pază permanent în faţa locuinţei din str. Alba Iulia, pentru a fi izolată total. Nişte diplomaţi occidentali, care doreau să o vadă, au fost alergaţi pe Calea Turzii. Conferenţiarul Szabo Paul de la Drept trecea întâmplător pe acolo când s-a produs acest episod. Văzând vânzoleala, i-a întrebat pe „băieţi” ce se întâmplă. I s-a răspuns că forţele de ordine încercă să pună la punct nişte huligani.
Am văzut-o pe doamna Cornea, când a participat la funerariile Elenei (Nena) Boilă, nepoata lui Iuliu Maniu. Am remarcat că, în acele vremuri, nu toţi am fost laşi. Deşi pentru autorităţi era persona non grata, mulţi dintre cei prezenţi au îmbrăţişat-o, ca un semn de solidaritate şi încurajare. Slujba a fost oficiată de preoţii greco-catolici, îmbrăcaţi în ornate liturgice, în frunte cu părintele Tertulian Langa. Aceştia nu au fost împiedicaţi de securitate să se roage pentru dispărută, conform emoţionantului rit al Bisericii Bizantine. Faptul că s-a putut desfăşura această ceremonie în Cimitirul central, de către reprezentanţii unei biserici interzise, era o dovadă că începuse sfârşitul regimului. În seara zilei de 21 decembrie 1989, când centrul Clujului era împânzit de forţe armate, miliţienii au dispărut de la poarta doamnei Cornea, iar manifestanţii au adus-o, în triumf, în Piaţa Avram Iancu, în faţa Teatrului şi Catedralei Ortodoxe. Acolo, a fost întâmpinată de Episcopul Chira, fostul stareţ al monahului Nicu Steinhard, o altă mare conştiinţă a vremurilor noastre.
După 22 decembrie a fost critică faţă de publicaţiile noastre, inclusiv faţă de Napoca Universitară, care şi-au manifestat satisfacţia pentru uciderea soţilor Ceauşescu. Oricât de vinovaţi ar fi fost aceştia, ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte nu a fost un proces, ci un asasinat, ce aducea aminte de practicile din perioada stalinistă.
A avut un fler deosebit, fiind prima care şi-a dat demisia din FSN, care, însă, a avut un succes fulminant la alegerile din 20 mai 1990, dar, în 1996, alegătorii l-au confirmat pe cel care a fost sprijinit de doamna Cornea, Emil Constantinescu.
În loc să fie apreciată pentru cât a suferit şi pentru valorile pe care le-a promovat, a fost supusă la o campanie de calomnii de dimensiuni neobişnuite, din partea oamenilor trecutului. S-au confirmat pe deplin cuvintele că nu-i nimeni profet în ţara lui. Şi-a păstrat imperturbabil calmul, în pofida dezamăgirilor încercate.
Fiind consecventă convingerilor sale, doamna Cornea le-a afirmat răspicat chiar şi în faţa Preşedintelui Mitterand, când acesta a fost la Bucureşti, criticând sever derapajele de la democraţia guvernanţilor noştri.
Fiind şi un om profund religios, şi poate tocmai de aceea, în problemele importante ale perioadei post-decembriste, a ales partea cea bună. Despre întâlnirea pe care am avut-o, împreună cu soţia mea, la sediul PNŢCD Cluj, cu doamna Cornea şi domnii Corneliu Coposu şi Constantin Ticu Dumitrescu, am scris cu alt prilej în Gazeta de Cluj, aşa că nu mai revin.
Doamna Cornea a avut privilegiul să se bucure de o familie deosebită: doi copii care i-au îmbrăţişat lupta şi un soţ exemplar, avocatul Leontin Iuhas, fără „z” la sfârşitul cuvântului, dacă are vreo importanţă acest lucru. (Sălăjeanul meu a fost printre cei mai mari specialişti de carte funciară din Transilvania)
N-a fost o naivă, chiar dacă nu cred că i s-a potrivit prea bine să rostească lozinci anti-iliesciene de genul: „nu mai vrem nici un pic / preşedinte bolşevic”, deoarece nu a avut aptitudini de om politic. În legătură cu acestă remarcă, trebuie subliniat că, deşi monarhistă convinsă, nu şi-a închipuit nici un moment că revenirea Regelui Mihai în fruntea ţării ar fi îndepărtat toate relele. Un monarh constituţional nu putea lucra cu o altă clasă politică decât cea aleasă de populaţie. Am mai întâlnit-o şi la Cimitirul Săracilor de la Sighetu Marmaţiei, la o ceremonie dedicată celor morţi în Penitenciarul elitelor naţionale.
Important este să afirmăm cu tărie că România are valori certe, deci modele de urmat, şi dintre acestea, cu siguranţă, face parte şi sărbătorita, aflată la ceas aniversar, căreia îi adresez cuvintele: La mulţi ani, Doamna Cornea! Această urare nu ar trebui să uite nici Administraţia Prezidenţială să o facă, acordându-i o distincţie, după cum merită pe deplin.
6 iunie 2009
Adrian Man
P.S.
Un distins intelectual şi remarcabil doctor, căruia i-am fost colaborator la Alianţa Civică, mi-a sugerat să recenzez o carte semnată de Ion Lazăr, Stafia dezbinării. (Ed. Mega Cluj-Napoca, 2008, 100 pag.) Nu pot să-i urmez îndemnul. Pe lângă faptul că este evident efortul autorului de a dezinforma, broşura conţine erori grave, inadmisibile şi pentru un student submediocru de la istorie, încât nu merită să fie discutată. Poate, totuşi, voi scrie despre încercarea autocratului Carol II să-şi subordoneze capii bisericilor naţionale din Ardeal, acţiune criticată fără menajamente de Maniu, care le-a cerut mitropoliţilor de la Sibiu şi Blaj să nu facă politică, ci să se ocupe de treburi religioase.
