Internarea mea într-un spital, nu fortuită, deoarece acest cuvânt are o altă semnificaţie decât cea utilizată curent (a se vedea DEX), dar necesară, schimbarea titularului de la Ministerul Sănătăţii, care a dus la înlocuirea unui jurist cu un medic, raporturile Ministerului cu cei de la Casa de Sănătate, intervenţia preşedintelui Băsescu prin care s-a opus risipei de fonduri în sănătate sunt motive ce mă determină să fac câteva consideraţii despre problemele sănătăţii. La cele enunţate mai înainte, se adaugă datoriile Casei de Sănătate faţă de distribuitorii de medicamente, atât de generoşi cu medicii care prescriu medicamentele cele mai scumpe constituie o altă problemă ce a fost analizată de organismele internaţionale creditoare şi merită a fi discutată.
Desigur, sănătatea, la fel ca învăţământul, nu prea aduc venituri la bugetul de stat, dar o stare de sănătate rezonabilă şi o şcoală care are elevi şi studenţi de calitate, sunt cele mai profitabile investiţii. Aduc ţării, adică fiecăruia dintre noi, un beneficiu necuantificabil în euro sau lei, dar incomparabil mai mare decît fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România.
Se spune că din 1998 şi până acum alocaţiile destinate sănătăţii s-au mărit de 10 ori, dar sistemul sanitar se găseşte, în continuare, într-o stare precară. Este un adevăr care priveşte numai jumătatea goală a paharului. Dotările spitalelor s-au îmbunătăţit considerabil, iar condiţiile hoteliere nu se mai compară nici cu cele de acum cinci ani. Această stare de fapt pozitivă am constatat-o personal la Centrul de Diabet din Cluj, dar este o realitate valabilă pentru multe aşezăminte sanitare.
Cu toată hemoragia de cadre sanitare ce emigrează, cu siguranţă avem încă medici foarte buni, care îşi fac datoria cu devotament şi competenţă. Şi restul personalului sanitar – în marea lui majoritate – este alcătuit din oameni generoşi. Deşi nu există pădure fără uscături, iar bolnavii sunt foarte vocali şi exageraţi în pretenţii, aceştia beneficiază de o asistenţă medicală acceptabilă, chiar dacă preşedintele României este Traian Băsescu, iar ministru al sănătăţii a fost şi este un udemerist. Totuşi, salariile medicilor, în special ale rezidenţilor, sunt reduse, la ultimii sunt chiar scandalos de mici, organigramele sunt descompletate, şi în marea lui majoritate, personalul sanitar îşi vede de treabă şi încearcă să ne facă bine. Să nu uităm nici că retribuţiile celor din Bulgaria şi din Republica Moldova sunt mai mici decât cele de aici şi din acest motiv avem medici care din aceste două ţări vin să lucreze în România.
Corupţia din sistem este o altă realitate, dar este explicabilă şi prin faptul că nivelul de retribuţie este, aşa cum am mai spus, inacceptabil de scăzut. Ce să zicem de judecători, procurori sau de organele de anchetă, care au salarii uriaşe faţă de restul retribuţiilor bugetelor şi care se dedulcesc cu sume mult mai mari decât cele destinate chirurgilor. Dintr-o altă perspectivă, dintotdeauna medicina a fost scumpă. Să ne gândim la femeia care s-a vindecat, atingând poala lui Iisus, despre care Evanghelistul spunea că a cheltuit la medici o avere pentru a-şi trata boala, dar fără rezultate. Nici personajele lui Molière din „Bolnavul închipuit” nu aveau tarife chiar mici. O eficienţă în tratarea bolilor presupune o medicamentaţie corespunzătoare, dar aceasta nu înseamnă că toate leacurile generice sunt proaste şi trebuie evitate. Deşi sunt un mare consumator de medicamente, care chiar în regim compensat sunt relativ scumpe, cred că trebuie revenit la procedura anterioară cu medicamente generice, mai ales că, fără a diminua starea de sănătate, crează condiţii de supravieţuire a industriei naţionale de medicamente.
Sănătatea, la fel ca educaţia şi preoţia, presupune oameni cu vocaţie. Dar acest lucru nu este suficient. Desfiinţarea unor spitale care nu se justificau, sub aspectul calităţii prestării actului medical, a fost o măsură dureroasă, dar necesară. Este tot atât de important ca Ministerul Sănătăţii şi Casa de Sănătate să acţioneze coerent. Aşezarea pe baze instituţionale corecte a raporturilor dintre cele două entităţi este un alt comandament. Lipsa de resurse suficiente nu este un fenomen caracteristic României. Constituie o situaţie ce caracterizează ţări mult mai bogate, cum sunt Franţa sau chiar România. Dezideratul gestionării mai corecte a fondurilor, câte sunt, este ca în limita alocaţiilor să se obţină mai mult, atât pentru bolnavi, cât şi pentru medici şi alt personal sanitar, dar şi aici se aplică sintagma: „teoria ca teoria, dar practica te omoară”. Să-i urăm noului ministru al sănătăţii, cât şi succesorilor acestuia, să devină practicieni mai buni decât antecesorii lui.
Adrian Man
25 august 2011
