Ca în fiecare an şi în această toamnă mi-am petrecut vacanţa la Sângiorz-Băi, localitate situată în Ţara Năsăudului, pe malul Someşului Mare, la poalele Munţilor Rodnei. Nu are faima Băilor Herculane, unde s-a tratat şi împăratul Franz Iosef, dar este importantă pentru noi, locuitorii acestei ţări, şi pentru că a fost vizitată şi cercetată de Alexandru Odobescu, George Coşbuc, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga şi de către Nicolae Iorga.
Ultimul caracteriza astfel Sângiorzul: ”Este un sat românesc, fără adaosuri şi e unul dintre cele mai frumoase ale românilor de oriunde”. De prin anii 1950, comuna a devenit oraş, dar localitatea şi-a păstrat caracterul omogen din punct de vedere etnic. Remarc şi faptul că toţi locuitorii de aici îşi cultivă cu obstinaţie tradiţiile şi au un respect deosebit pentru înaintaşii lor. Poate din aceste motive, excesive pe alocuri, scriu ”Sîngiorz” în loc de ”Sângiorz”, cum prescrie Academia Română, dar în această privinţă ma întâlnesc cu România Literară şi Dilema, deci nu poţi da aceste constatări o conotaţie excesiv negativă.
A fost înzestrată de Dumnezeu cu ape minerale curative, care pot rivaliza, ca eficienţă, cu cele de la Karlovy Vary. La sute de mii de oameni din România, Sângiorzul le-au ameliorat sănătatea. Mi s-ar putea spune că sunt subiectiv deoarece vin aici de vreo 30 de ani şi apele mi-au făcut mult bine. Am fost contemporan, atât cu perioada de glorie a staţiunii, cât şi cu aceea de involuţie pe care o parcurge în momentul de faţă Sângiorzul. În pofida acestei situaţii şi acum sunt oameni inimoşi care se străduiesc să aducă un suflu nou în viaţa medicală socială şi culturală pentru ca oraşul să nu cadă în anonimat.
Staţiunea are vreo 11.000 de locuitori, din care aproximativ 1000 lucrează în străinătate. Nu este o situaţie ideală ca familiile să se despartă, iar una din principalele legături dintre cei de dincolo şi cei de aici să fie banii trimişi din Vest, dar este evidentă hărnicia celor plecaţi. Se concretizează în zestrea de locuinţe moderne construite în ultima vreme. În fiecare an, când revin la Sângiorz văd construcţii noi, unele cu adevărat frumoase. Fenomenul mobilităţii forţei de muncă nu va putea fi oprit şi nici nu este de dorit. Unul din principiile care caracterizează Uniunea Europeană este cel al libertăţii de mişcare a persoanelor. Important este însă ca această situaţie să nu se generalizeze încât în oraşele mici şi în comunele ţării să nu mai rămână decât bătrânii şi copii.
Fabrica de tricotaje pe care au cumpărat-o italienii a fost oprită de proprietari, de anul trecut şi calea ferată care lega Rodna de Ilva a fost închisă, fiindcă şi privatizarea acesteia s-a dovedit încă o experienţă nereuşită, iar acum staţiunea nu mai are nici măcar un chioşc de ziare şi reviste, lucruri care sunt cu adevărat triste. Nu găseşti nici măcar ilustrate cu imagini din această localitate. Numărul celor care vin în staţiune se găseşte la un minim istoric, chiar dacă durata sejurului s-a redus la 16 zile. La sfârşitul lunii octombrie, când se închide şi hotelul Hebe, până în primăvară, Sângiorzul parcă a intrat în adormire. Mai funcţionează trei brutării, magazine de produse alimentare şi industriale, apoi trei farmacii, câteva mici ateliere de tricotaje care lucrează pentru export şi, bineînţeles, autorităţile: primăria, poliţia şi jandarmeria. Cam puţin, mai exact foarte puţin, ca tinerii să rămână în localitate, deşi şcolile de aici au fost bune, extrem de bune, având cadre didactice şi elevi remarcabili din care pe unii îi cunosc sau i-am citit.
Iernile de acolo nu sunt prea reci, iar vara nu atinge temperaturi caniculare, dar în pofida mediei anuale a temperaturilor care este relativ scăzută, oamenii sunt calzi şi ospitalieri. Personalul balnear este atent cu oamenii, la cele două hoteluri în funcţiune s-au făcut chiar şi unele investiţii, dare este nevoie de bani, de multe resurse de investiţii şi de un efort de imaginaţie pentru că staţiunea să nu intre în zodia uitării. Sunt multe, prea multe oferte de vânzare ale vilelor, clădirile unde s-au găsit sediul fostei întreprinderi balneare precum şi secţia de îmbuteliere a apei minerale, precum şi vilele restituite proprietarilor se prăbuşesc. Toate aceste constatări sunt dezamăgitoare, dare aşa cum am încercat să arăt şi mai înainte, aceasta este numai o parte a adevărului.
În perioada post-decembristă s-a amenajat un parc cu adevărat remarcabil şi s-a rezolvat problema aprovizionării cu apă potabilă. Sângiorzul are un primar pe care electoratul i-a reînnoit mandatul la trei alegeri consecutive şi care îşi doreşte cu ardoare fonduri europene. Mai există un Muzeu de Artă Comparată condus cu tact, pasiune şi înţelegere de domnul Maxim Dumitraş pe care criticul Paul Şusară l-a comparat cu Horia Bernea. Vara sub auspiciile lui se organizează tabere de artă plastică La Dealul Gârnei şi se intenţionează să se organizeze şi un muzeu în aer liber. Multe din creaţiile artiştilor plastici (sculpturi) înfrumuseţează staţiunea. Din această perspectivă, care se străduieşte să fie obiectivă, tabloul ce înfăţişează staţiunea nu este unul în culori întunecate.
Mai cunosc în Sângiorz două persoane pe care nu pot să omit a le menţiona. Mă refer la doamna profesor Cătălina Magda Telcean, născută Petri. Nu face afaceri, dar şi-a construit împreună cu familia o vilă cu adevărat frumoasă. Se poate mândri că de la terminarea facultăţii a profesat neîntrerupt în oraşul natal predând limba franceză, mulţi dintre elevi ei devenind cadre universitare sau doctori în ştiinţe, ceea ce mi se pare un bilanţ cu adevărat prodigios.
Apoi mă refer şi la doamna Ileana Moldoveanu, directorul hotelului Someş, care a făcut mult pentru reabilitarea bazei materiale a unităţii pe care o conduce şi este hotărâtă, alături de alţi localnici, să lupte împotriva resemnării şi inerţiei.
Le urez tuturor ce se străduieşte să dea o nouă faţă acestui spaţiu românesc, care este important pentru noi toţi, astfel încât să redevină o localitate balneară turistică care să fie scrisă cu majuscule pe harta ţării.
Adrian Man
