„Thailandezul” clujean care a ieşit din trup şi a călătorit în spaţiu. În 1980 Nichita Stănescu i-a scris un poem cosmogonic!

Hotărât lucru, Mihai Cheptea este un ins special. A fost prieten şi coleg de şcoală cu unul din eroii revoluţiei din 1989 de la Cluj, Călin Nemeş, împreună cu care frecventa cercurile artiştilor din urbe. Mi-l reamintesc: înconjurat de tăceri grele, stingher, cu o figură de şaman amerindian părea un ins răsărit dintr-o altă lume, fapt care-l ţinea oarecum la distanţă de subsemnatul şi de ceilalţi „inconştienţi” boemi. După ani, ne-am mai întâlnit, fugar, pe străzile Clujului, ca să-l regăsesc abia zilele trecute şi să aflu că timp de 12  ani a trăit în Thailanda, unde a urmat o chemare – nelămurită la început – şi a trecut prin experienţe extrasenzoriale cu totul ieşite din comun, demne de cărţile Dr. Moody. 

Afacere cu vinuri româneşti şi produse „Farmec” în Thailanda

Încă de la intrare în apartamentul elegant din cartierul clujean Mărăşti, al lui Mihai Cheptea, pe lângă chipul familiar al gazdei sunt uimit de atmosfera prietenoasă, care emană linişte. Subliniată de tic-tacul unor mici statuete budhiste care te salută cu mâinile, în ritmurile unui metronom, precum şi de un căţel pufos şi extrem de prietenos, adus de Mihai din Thailanda – care se agită de zor pretinzând atenţie. Îl rog pe Mihai să rămânem în bucătărie, un loc propice luării notiţelor de către mine, privind totodată cu coada ochiului spre masa de consultaţie din sufragerie. Observă acest lucru şi mă lămureşte că e vorba de masa pe care-şi tratează – deocamdată – prietenii, prin metoda vindecării reconective. A deprins-o personal la Madrid, de la dr. Eric Pearl, cel considerat un adevărat fenomen al lumii contemporane, autorul unor vindecări considerate miraculoase. Gazda mea – ajunsă la vârsta de 58 de ani – îşi începe, fără şovăire, povestirea întâmplărilor vieţii sale şi a împrejurărilor în care a ajuns în Thailanda: „În tinereţile mele nu am fost un ins prea religios, mergeam la biserică doar de sărbători, deşi studiam din scoarţă-n scoarţă Biblia. Am avut preocupări artistice şi am trăit din pictură şi fotografie, ca absolvent al Liceului de Arte Plastice – dar şi din banii pe care îi căştigam ca actor la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Însă, în anul 2000, brusc, mi s-a ivit şansa să fiu invitat în Thailanda, de către un prieten stabilit acolo în urmă cu douăzeci de ani. Dorea să-l ajut la distribuţia vinurilor româneşti fiindcă făcea distribuţie de vinuri româneşti la Bangkok. Eu simţeam dinainte o chemare cu totul nelămurită – dar extrem de puternică – pentru acea zonă, aşa că n-am şovăit o clipă. Am lăsat totul baltă la Cluj şi am intrat, împreună cu soţia în această aventură. Însă după un an economia Thailandei a început să meragă prost, asta pentru că după evenimentele de la 11 septembrie 2001 scăzuse brusc şi turismul. Aşa că ne-am întors în ţară, unde am rămas până în 2004 când ne-a „lovit” din nou chemarea Thailandei. De această dată mi-am făcut, acolo, o firmă şi am început să import produse „Aslavital”, de la renumita firmă clujeană „Farmec”. Un lucru e cert: thailandezii au fost foarte mulţumiţi de calitatea „Aslavitalului” şi timp de şapte ani m-am luptat să pătrund pe piaţă – reuşind până la urmă. Am avut clienţi până şi din Casa regală a Thailandei. Dar, după ce firma din Cluj a schimbat ambalajul, denumirea şi reţeta produsului am avut nevoie de noi licenţe de import, rod al unei birocraţii în creştere în Thailanda. De pildă, în anul 2008, am avut la un moment dat o clientă bogată care la un moment m-a întrebat ce părere am de situaţia politică din ţară. I-am spus că nu e normală o asemenea tensiune între cele două partide care îşi asigurau alternanţa la conducerea ţării. Mi-a răspuns: „Dacă mai trăia soţul meu, aşa deva nu se întâmpla. Ştiţi cine a fost soţul meu”? Iar la vederea expresiei mele de nelămurire, aceasta mi-a răspuns: „Şeful Curţii Supreme de Justiţie şi fratele mai mare al reginei”. Şi, pentru că reuşisem ca în doi ani de zile să primesc doar cinci licenţe din unsprezece – câte cerusem – am avut o discuţie cu fabrica din România şi am aflat că politica sa este să-şi schimbe, periodic, înfăţişarea. Aşa  că am lăsat totul şi m-am mutat în insula Phuket, unde mi-am deschis o reprezentanţă de vinuri – tot împreună cu prietenul meu. Am decis însă până la urmă să mă întorc acasă pentru că am devenit bunic şi n-am vrut să lipsesc în primii ani de viaţă ai nepoatei mele şi mărturisesc un lucru: doar anul trecut am stat cu ea şi fiică-mea timp de şase luni, în Grecia, pe insula Thassos, unde s-a stabilit împreună cu soţul. Plus că mama, aflată la Cluj, e-n vârstă, destul de bolnavă şi are nevoie de supraveghere continuă. Am tras linie după ce mi-am făcut următorul raţionament: m-am dus în Thailanda unde mi-am cumpărat casă, maşină, acareturi şi am reuşit să-mi fac mai multe lucruri decât în viaţa de până atunci din România – dar tot m-am întors în ţară fiindcă, aşa cum o să vezi mai târziu, îmi împlinisem menirea pentru care plecasem peste mări şi ţări”.

„Noi nu ştim cum gândeşte Divinitatea”

Cheptea arată apoi că, încă de la începutul şederii sale în Thailanda, a început cu meditaţiile prin care încerca să-şi elimine toate gândurile şi să intuiască ce urma să se petreacă în viaţa lui. „Pentru o perioadă de un an am studiat Falun Dafa, o practică de qigong, dezvoltată de maestrul chinez Li Hongzhi. La început acesta a fost acceptat de guvernul chinez dar apoi a fost surghiunit datorită popularităţii sale, care-i ştirbea autoritatea, şi acum maestrul trăieşte în S.U.A. Dar chemarea mea pentru Thailanda a fost atât de mare încât aflat din nou în ţară, între 2001 – 2004, în fiecare zi îmi ziceam că dacă nu mă întorc mai bine mor. Ce m-a atras acolo nu ştiu, bănuiesc, energiile. Concomitent cu studiul Falun Dafa făceam şi meditaţie, astfel că în timpul uneia din ele mi-am părăsit, efectiv, corpul. Cum s-ar zice, aveam o experienţă extrasenzorială. Zburam undeva între stele, pe un cer de înserare şi în spate aveam o voce care nu-mi lăsa niciun dubiu că ar fi vocea Creatorului şi-mi dădea încredere deplină. Mi-a zis: „Nu-ţi fie frică, tu eşti o stea de nivelul cinci”! Nu îndrăzneam să mă uit înapoi, dar am întrebat, totuşi, câte niveluri există. Mi-a răspuns că sunt nouă. Atunci am înţeles că odată cu fiecare viaţă poţi urca un nivel – sau mai multe – dar şi mai multe, totul în funcţie de faptele vieţii tale. De asemenea, este posibil şi să cobori, depinde cât bine sau rău ai făcut. Oricum, după experienţa asta şi atâta studiu am ajuns la concluzia că noi nu ştim cum gândeşte Divinitatea. Credem că Divinitatea gândeşte ca noi, dar nu e chiar aşa. Nu întotdeauna ce considerăm noi că e bine e la fel considerat şi acolo, sus”. Şi-mi dă un exemplu pe care i l-a dat un maestru reiki: „Merg pe stradă, văd un cerşetor şi mă consider că e bine să-l ajut cu ceva. Dar nu cunosc planul divin, de ce trebuie el să cerşească, poate are nişte păcate de izbăvit. În momentul în care-l ajut îi uşurez munca din planul divin şi-i fac, automat, un rău. Practic, îi prelungesc agonia aceasta cu binele pe care i l-am făcut. Şi acum se pune întrebarea: cum ştim pe cine să ajutăm sau nu?  Şi răspunsul e unul singur: uită-te la persoana care-ţi cere ajutor şi ascultă-ţi inima. Abia atunci nu greşim faţă de Divinitate”. Povesteşte mai departe că, pe baza experienţei dobândite, într-o duminică a anului 2009 a fost invitat de către o familie thailandeză la o slujbă ce avea loc într-un templu budist. Acolo, în timpul slujbei a văzut cum erau vindecaţi, de către călugări, nişte oameni cu diferite probleme de sănătate. Vindecarea nu se făcea particular, nu se lucra cu fiecare om aflat acolo, ci era colectivă. „Ne aflam, cu toţii, aşezaţi turceşte, pe podea şi călugării – circa 30 la număr – făceau o incantaţie iar în momentul acela eu simţeam, extrem de pronunţat, cum circulă printre noi nişte energii, iar cei care se vindecau aveau tot felul de mişcări spasmodice. Apoi venea un călugăr de rang mai înalt şi îi liniştea brusc, punându-le mâna pe umăr. M-a fascinat ce-am văzut acolo şi mi-a dat de gândit, astfel că am ajuns să fiu nelipsit de la slujbele ce se ţineau în acel templu”, explică el. Apoi, în 2010, a început să simtă nişte furnicături la mâini. S-a  speriat teribil, crezând că are probleme cu inima, dar după ce şi-a dat seama că totul e în regulă cu sănătatea lui s-a gândit: n-o fi ceva legat de energiile pe care le simte în permanenţă?

„Eu tratez cauza, nu efectul”

Între timp află de medicul Eric Pearl, renumit pe întreg globul pentru şedinţele sale de vindecare reconectivă. Explică în continuare gazda mea: „Văzând că se pot face astfel de vindecări mi-am zis că această treabă mi se potriveşte şi mie ca o mănuşă! Aşa că – după ce i-am citit toate cărţile – şi i-am studiat filmuleţele de pe Youtube m-am decis, brusc, să mă întorc în România şi să practic pentru conaţionalii mei vindecarea reconectivă. Motiv pentru care în luna martie 2016 am renunţat la tot ce aveam în Thailanda – cu mult mai mult decât reuşisem să-mi fac în România – şi am vândut sau dăruit tot ce aveam acolo şi am plecat la Madrid ca să particip la cursul pe care-l organiza Eric Pearl. Asta pentru că nimeni nu poate obţine o diplomă de practician dacă nu absolvă cursul ţinut de el. Acum simt un regret uriaş fiindcă deşi majoritatea colegilor s-au fotografiat cu maestrul, eu – emoţionat la culme la momentul primirii diplomei – nu am rugat pe nimeni să mă imortalizeze alături de el”. Referindu-se la principiile şi bazele vindecărilor lui Eric Pearl, Cheptea susţine că în urmă cu câteva sute de ani omul era conectat cu Divinitatea şi dispunea de capacitatea de a se autovindeca, însă din motive inexplicabile şi-a pierdut legătura cu Divinitatea, rolul lui Pearl fiind acela de a reface această conexiune.

„La cursul acesta tratam cauza îmbolnăvirii, nu efectul, aşa cum se întâmplă de obicei şi am învăţat, inclusiv, cum să fac şedinţe de la distanţă iar la examenul de diplomă am fost solicitaţi de maestru să facem o şedinţă de vindecare reconectivă prin această metodă şi să contactăm subiecţii prin eter fără să-i anunţăm, făcându-le o surpriză”, continuă el. Precizează de asemenea că la Madrid erau grupuri de elevi din multe ţări de pe glob: Spania, Italia, România, Elveţia, inclusiv Brazilia. Mihai şi-a ales – aşa cum era firesc – o persoană din România, prietenă cu soţia lui, însă în momentul când a venit momentul să înceapă şedinţa de la distanţă Eric le-a spus cursanţilor că va trebui să-şi schimbe pacienţii între ei. „Astfel, am ajuns ca eu să-i fac terapie unui bărbat din Franţa iar o braziliancă i-a făcut şedinţă reconectivă cunoştinţei mele din România. Ulterior, după şedinţă – când am sunat-o – aceasta mi-a spus că la ora respectivă a simţit furnicături la nivelul membrelor superioare şi inferioare precum şi o acceleraţie a pulsului, ceea ce înseamnă că organismul i s-a întâlnit cu acest tip benefic de frecvenţe sau, mai bine zis energii. Pentru că prin acest tip de terapie omul se vindecă pe toate planurile: fizic, emoţional, psihic şi chiar  religios”, adaugă Cheptea. Referitor la ce are de gând să facă, odată ajuns acasă, la Cluj-Napoca, acesta răspunde: „Deocamdată mai fac un curs de iridiologie (n.n. – diagnosticarea bolilor pe baza studierii irisului) după care mă voi apuca de lucru – mai repede decât crezi – împreună cu câţiva practicanţi ai medicinilor alternative şi ne vom deschide cabinete pe strada Albac nr. 8, în cartierul Gheorgheni”. Explică, zâmbind, că de-acum va merge în Thailanda doar în vacanţe pentru că misiunea pe care a simţit că o are în legătură cu locul acela s-a încheiat. Apoi adaugă, sentenţios: „Iată cum o chemare nelămurită – însă căreia i-am dat curs – m-a ajutat să-mi răspund la întrebările pe care mi le puneam de-o viaţă. Ştiu că am un destin aparte şi sunt sigur că acesta e în slujba celor de lângă mine. De altfel, la vreo patru ani de la ieşirea din trup şi călătoria prin spaţiu am întâlnit un renumit filosof indian – profesor la Universitatea din Bangkok – care, după ce-am povestit împreună despre diversele tipuri de energii, mi-a spus, enigmatic: „Majoritatea oamenilor vin dintr-un loc, dar tu vii din altă parte”! Eu, care avusesem parte de o experienţă majoră, nu l-am mai întrebat la ce se referă. Ştiam despre ce e vorba”! Apoi concluzionează: „Noi ne încrâncenăm să ne trăim viaţa aşa cum credem că aceasta ar trebui să fie. Şi când e să murim, murim neîmpăcaţi. Pe când eu cred că esenţa este următoarea: trebuie să ne lăsăm trăiţi de viaţa noastră, s-o lăsăm să curgă, uşor, prin noi şi să ne bucurăm de fiecare clipă. Eu aşa am făcut: am renunţat la o viaţă tihnită la Bangkok pentru a merge la Madrid şi pentru bucuria de a mă lăsa trăit de viaţă”!

La 21 de ani, fiind prieten şi coleg, la Liceul de Arte Plastice din Cluj, cu Călin Nemeş – viitorul erou al revoluţiei de la Cluj –  Mihai Cheptea, avea la 21 de ani pasiunea fotografiei. Astfel, la vernisajul expoziţiei de pictură Mihai Bandac, care se desfăşurase la Cluj, în 1980 – şi la care marele Nichita Stănescu a făcut un show de zile mari – Cheptea a fost cel care a fotografiat evenimentul. I-a dus fotografiile după ceva timp, lui Nichita, la Bucureşti, iar acesta – cu o clarviziune demnă de geniul său – i-a intuit valenţa cosmogonică (nota nastră: evenimentul se petrecea cu treizeci de ani înainte de ieşirea din trup a lui Cheptea!) şi a improvizat, în stilul său caracteristic, un poem genial, pe un exemplar în limba engleză al volumului „Opere Imperfecte”. Iată cum sună acesta: LUI MIHAI CHEPTEA. Mihaile, Mihaile/ dealurile-mi sunt umile/ iară râurile/în ele vale umede/că moartă-n ele ochi/prelungiţi din steaua susă/când orbirăm cerul noi/doară cu-o Isusă/de se duc la vale ochii/ca blestemul mamei Dochii/şi ne curg privirile/înspre toate deltele/ de stăteam nepescuiţi/muţi şi demni, aerisiţi/şi cu umbra fugătoare/de aripă la ce zboare/şi cu focul vineţiu/care încă ne e viu/dar nu arde şi nu stinge/decât doar verbe prelunge/este focul care ninge/cu fulgi mari a mea meninge.  Nichita Stănescu, 3 XII 1980.