Scriitorul şi universitarul Teodor Tanco, în ultima sa carte, „Sfinţi şi securişti”, având un frumos subtitlu, „Mărturisiri de toamnă”, apărută în Colecţia Memorii la Editura Ecou Transilvan, continuă un demers mai vechi, care urmăreşte introducerea moralităţii în viaţa publică în general şi în cea literară, în special. Insistenţa în această acţiune i-a adus multe adversităţi, dar profesorul meu de Drept Constituţional nu renunţă la ceea ce şi-a propus. Am să încerc să scriu despre acest volum, elaborat cu pasiune, dacă nu chiar cu patimă. Cartea este interesantă şi necesară nu numai pentru că se străduieşte să întreprindă această acţiune de ecarisaj antamată în perioada post-decembristă, dar şi pentru că reuşeşte să aducă la lumină aspecte semnificative despre personalităţi, canonizate de Biserica Ortodoxă Română, călugărul Pahomie, originar din judeţul Bistriţa-Năsăud, ale cărui oseminte se află înhumate într-o mănăstire din Kiev, precum şi despre eroii din Salva, în frunte cu baciul Atanasie Todoran, personaj centenar pe care autorul l-a abordat, încă în anii 80, într-o piesă de teatru.
Şi totuşi, personajul principal al cărţii este mitropolitul Bartolomeu Anania, faţă de care are sentimente contradictorii, considerând că a fost informator atât al Siguranţei antonesciene, cât şi al Securităţii, dar şi de admiraţie, păstrându-i „o nostalgică afecţiune”. L-a cunoscut în 1946 la o manifestaţie culturală, desfăşurată la Bistriţa, şi l-a reîntâlnit la Cluj, după 1990, în ipostaza de arhiepiscop şi mitropolit. La un moment dat, în carte, face o paralelă între destinul său personal şi cel al înaltului ierarh şi literat, ale cărui calităţi, în primul rând talentul, nu le contestă deloc. Îl consideră „o personalitate impunătoare… servit de un fizic robust şi talentat orator…” Cuvinte de apreciere are scriitorul şi despre înfiinţarea mitropoliei de la Cluj, care a fost promovată de ierarh, deci abordarea activităţii clericului şi a scriitorului nu este făcută într-o manieră maniheistă.
La un moment dat, scrie că ar fi fost foarte bine ca volumele de memorialistică semnate de Valeriu Anania şi Adrian Marino să nu fi apărut. Mă surprinde această afirmaţie, deoarece cărţile de eseuri şi o parte din proza lui Teodor Tanco sunt impregnate de o puternică zonă a memorialisticii. Cartea semnată de Valeriu Anania este citată des de scriitorul nostru. Consider că este bine scrisă, de altfel am recenzat-o şi eu favorabil. Ca orice document de acest gen, şi memoriile lui Valeriu Anania sunt accentuat subiective, dar oare unde găsim obiectivitate deplină în acest gen de literatură? Orice memorii sunt mai mult sau mai puţin pledoarii pro-domo. Cât priveşte celălalt literat clujean, Adrian Marino, acesta a scris convingător jurnalul unui „om trist”, cum caracterizează cartea Nicolae Marino. Adrian Marino, la fel ca ierarhul, a suferit mult de pe urma regimului comunist, dar şi în acea vreme a avut incontestabile satisfacţii. Amândoi vor rămâne la loc de cinste în istoria literaturii noastre.
Necazurile şi încercările vieţii domnul Teodor Tanco le explică exclusiv, sau aproape exclusiv, prin faptul că în aprilie sau în mai 1959, a refuzat să semneze un angajament de colaborare cu Securitatea. Consideră că de atunci şi până în prezent trăieşte sub efectul respingerii „diabolicului document”. Este neîndoios că a avut de suferit de pe urma acestei atitudini, care-l onorează, dar a crede că tot ceea ce s-a întâmplat rău de atunci şi până în prezent în viaţa personală şi profesională îşi are sorgintea aici mi se pare excesiv. Nici eu nu am acceptat o astfel de propunere din partea maiorului Ioan Abrudan din Cluj şi a „profesorului Nicolae Nicolae” din Bucureşti, dar acest lucru nu m-a împiedicat să obţin viză pentru a lucra în străinătate, fără să dau vreo notă informativă băieţilor cu ochi albaştri.
Sunt solidar cu încercările la care a fost supus autorul şi de care nu este scutit nici la respectabila vârstă a domniei sale, dar nu este voie să judece lucrurile într-o manieră negativă printr-o prismă pesimistă, aşa cum procedează. Teodor Tanco. După ce a fost nevoit să părăsească învăţământul universitar, s-a remarcat ca literat, i-au apărut cărţi comentate favorabil, a primit premii, a fost director de teatru, într-un cuvânt, a reprezentat o personalitate a lumii culturale. Faptul că nu a fost înserat într-un dicţionar literar nu este un capăt de ţară, până la urmă, va fi aşezat în locul pe care-l merită, deoarece a desfăşurat o stăruitoare şi continuă muncă pe plan artistic şi ştiinţific. Aş mai dori să menţionez ceva: la alegerile din mai 1990, a candidat independent într-o circumscripţie în judeţul natal. Numărul modest de voturi obţinute este consecinţa altor factori decât refuzul de colaborare. Fiind o personalitate culturală, electoratul l-a cunoscut mai puţin, şi apoi a te declara independent era un handicap din start. În România, în 25 de ani de democraţie originală, un singur candidat, Antonie Iorgovan, a reuşit în această ipostază, dar şi el, fiind în Parlament, s-a înscris în PSD. În acea vreme eram la Sângeorz Băi şi pot depune mărturie că toate afişele electorale ale domnului Teodor Tanco, într-o noapte, au fost rupte.
Sunt pe deplin de acord că reţeaua de informatori, dar, îndeosebi, Securitatea, au făcut enorm de mult rău. Ca unul care am văzut vreo cinci dosare de urmărire informativă, m-am convins că această instituţie s-a pretat la orice mijloace pentru a putea trimite în puşcărie pe cei pe care-i considera duşmani. Într-un dosar, am văzut cum Securitatea a confecţionat scrisori anonime, pe care l-ea trimis la diverse instituţii de stat, pentru ca apoi să le pună în cârca celui urmărit. În dosarul socrului meu, istoricul Liviu Patachi, am mai constatat că ceea ce a hotărât ministrul Învăţământului din acea vreme, Ilie Murgulescu, o incontestabilă personalitate ştiinţifică, nu putea să treacă peste decizia unui căpitan de la Securitatea din Cluj. Dar de aici şi până a considera că majoritatea scriitorilor sau o mare parte a acestora au fost informatori şi că această confrerie funcţionează şi în momentul de faţă mi se pare, de asemenea, exagerat. Oricum, poziţia autorului este pe deplin scuzabilă. Sentimentul nedreptăţii este unul din cele mai acute, aducându-ne profunde insatisfacţii şi amărăciuni. Recomand călduros cartea celor care nu vor să uite trecutul, trecut care doreşte, sub alte forme, să reînvie: a se vedea ce se întâmplă acum în Ucraina. Nu cred că greşesc atunci când afirm că această carte se încadrează într-o anumită manieră în „Memorialul durerii”. Cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască, într-o formă sau alta, ceea ce este o perspectivă îngrozitoare.
Adrian Man, 7 februarie 2014
P.S.: Fiindcă tot am vorbit despre comunism şi despre nefasta epocă pe care am trăit-o, mulţi dintre noi amintesc că la 5 februarie s-au împlinit 61 de ani de la trecerea în eternitate în puşcăria de la Sighetu Marmaţiei a celui mai mare om politic al Ardealului, Iuliu Maniu. La Bădăcin, localitatea de care a fost profund legat, la 9 februarie, vor avea loc manifestări omagiale, pe care marele bărbat de stat le merită cu prisosinţă.
