Trista poveste a milionarului Dorel Goia, clujeanul care a primit cel mai fain dar de la Dumnezeu, dar a ales sa isi bata joc de el

Autor: Liviu Alexa (ziardecluj.ro)

Pana sa i se intample AVC-ul acum doi ani si jumatate, clujeanul Dorel Goia, unul dintre cei mai longevivi si bogati industriasi din Romania, era considerat unul dintre cei mai speciali oameni din Romania atat ca intelect, cat si ca anvergura a succeselor. In CV-ul realizarilor de business, nu sunt multi oameni in Romania care, inca din anii ‘90, sa fi dat atatea “lovituri” incredibile in afaceri. Nu sunt simple “hit and run”-uri, ci afaceri gandite, din care Goia a facut exit-uri colosale.

Insa nici chiar el, Dorel, nu se gandea vreodata ca viata sa, pe care si-o croise sa fie mai mult ca perfecta, avea sa ii arda una direct in plexul destinului.

Urmeaza una dintre cele mai secrete si interesante povesti din istoria moderna a business-ului romanesc, nu musai prin faima personajului principal, desi e cunoscut de toti greii din afacerile romanesti, ci prin invatamintele pe care le putem trage si pe care el, din pacate, refuza sa le traga.

E povestea unui om sculat din morti la propriu si care azi traieste trist, murind din proprie initiativa in fiecare zi, pentru ca nu stie sa se opreasca si sa se bucure de minunea care i s-a intamplat.

Startul

Dorel Goia este un om de afaceri care are în spate 33 de ani de business, iar lucrul remarcabil este că și-a desenat singur epopeea antreprenoriatului plecând de la o meserie care n-are legărura cu pragmatismul cifrelor și al investițiilor: până la revoluție a fost profesor de istorie.

Te-ai fi așteptat ca un profesoraș de școală să nu aibă calitățile necesare pentru a deveni milionar chiar în anii 90, dar Goia nu a fost niciodată un antreprenor oarecare, ci un personaj unic care a reușit să treacă prin multiplele furtuni ale tranziției și ale tranformărilor uluitoare ale României din ultimele trei decenii.

În ziarele de business, care publică articole publicitare mascate, Goia își prezintă startul antreprenorial cu povestea unei pizzerii, New Croco, care a fost un succes imens în Clujul post-revoluționar, un oraș disperat după mâncare, mai ales că clujenii au trăit ani buni în comunismprimind pe cartelă porții limitate de pâine.

În fapt, începutul lui Goia este mult mai prozaic și se referă la de acum cunoscuta idee de afaceri clișeu a anilor 90-91, când și Goia a adus blugi și diverse mărfuri din Turcia, pe care le-a vândut cu adaos semnificativ într-o țară ce n-avea de nici unele și ar fi consumat orice. Dar episodul ăsta a fost cam singurul care l-a asemănat cu restul antreprenorilor.

În îndelungata sa carieră de om de afaceri, Dorel Goia a fost nu numai un vizionar, ci și un creator de business, un oportunist în sensul pozitiv, care a estimat cu mulți ani înainte trendurile economice și nevoile pieței.

Goia a construit primul business center când piața pe acest segment abia exista și a făcut cele mai impresionante exit-uri din istoria business-ului românesc, cu care doar Ion Țiriac se poate mândri, desigur la un cu totul alt nivel.

Unul dintre cele mai remarcabile rămâne vânzarea grupului Astral, firma de cablu, către UPC, tranzacție prin care un gurp de șase oameni de afaceri clujeni, printre care și el, plus doi investitori de tip fonduri au încasat, în anul 2005, 420 de milioane de dolari. O sumă imensă, gigantică, pentru o țară care încă nu era în UE și nici în NATO. O sumă care dacă astăzi ar fi updatată pentru anul 2023, cu inflație și alea-alea, ar duce totul la suma de 750 de milioane de dolari, ceea ce este absolut fascinant.

Sigur, la acea vreme, presa economică a fost ținută departe de detaliile reale ale tranzacției și s-a insinuat ideea că și Dorel Goia ar fi încasat din tranzacție o sumă egală cu restul asociaților, lucru neadevărat, dar care nu umbrește sub nicio formă succesul lui Goia. În fapt, clujeanul Goia împreună cu prietenul său, Horia Ciorcilă, făcuseră un merging anterior tranzacției al societății lor de cablu, de altfel una impresionantă, cu societatea de cablu a clujenilor Sorin Ghite, Ioan Pop-Baldi, Bela Urasi și Valentin Nicola.

Cu o firmă consolidată de cablu, cei șase aveau șanse mai mari să vândă unui investitor corporate decât dacă rămâneau separat. Dintre cei șase, doar Goia și Ciorcilă erau antreprenori de creație, și care au și dovedit în următoarele decenii că pot genera business-uri cu impact major, la nivel național sau regional. Presați de susținerea unor investiții, cei doi au ales să vândă mai repede cu un an partea lor de acțiuni și au încasat un pic mai puțin.

După părerea mea, chiar și așa, Dorel Goia a încasat doar elcel puțin 25-28 de milioane de dolari, iar lucrul acesta, având în vedere praful financiar care era peste economia românească, i-a oferit o forță incredibilă. Gândiți-vă ce însemna în România anului 2005 să ai atâția bani cash pe mână, când erau maxim 10 români care să aibă atâția bani în conturi. Când un apartament cu o cameră în Cluj, care astăzi costă 90.000 de euro, la acea vreme costa maxim 9.000 de dolari, iar terenurile care astăzi, în cel mai scump oraș imobiliar din România, Clujul, se vând cu 400 de euro metrul pătrat, puteu fi cumpărate la o marcă germană pe metru pătrat, în 2005.

Goia si Clujul

A fost punctul de cotitură pentru, de acum, milionarul Dorel Goia, dar nu ultimul său succes. Aici se cuvine să facem o mică paranteză despre relația lui Goia cu Clujul de business, un oraș pervers, cu grupări dure, mânate de orgolii, din care Goia a refuzat să facă parte.

Din 2005 până azi, Dorel Goia și-a dezvoltat cele mai mari afaceri investind în afara județului Cluj, ca să iasă din vizorul securiștilor sau politicului. Deși avea toate ușile deschise, Goia n-a relaționat niciodată oficial nici cu grupul de la Cluj, nici cu alte grupări care vremelnic aveau puterea politică, preferând să păstreze relații „diplomatice”, dar niciodată să-i legitimeze, lucru care i-a creat reputația unui om îngâmfat și zgârcit, deși mai degrabă despre Dorel Goia se poate spune că a fost și este un om de afaceri singuratic, cu mică doză de cinism și un orgoliu puțin exacerbat, dar exact cât trebuie pentru a-l ambiționa să-și atingă scopurile.

În ciuda averii sale impresionante chiar și in 2005, care astăzi este de câteva ori mai mare (cel puțin 300 de milioane de euro ar fi cota lui in 2023 si asta e pe bune, nu povestile Forbes Romania; numai partea de Teraplast de pe BVB la capitalizarea de acum e 100 de milioane de dolari), Goia nu a epatat niciodată cu bogăția sa, purtând sau folosind lucruri scumpe, e drept, dar din branduri care nu ies în evidență, deloc strălucitoare, chiar daca trec binișor de clasa premium. Până și la mașini păstra aceeași decență, folosind Audi sau Porsche Panamera, deși își putea permite Bentley sau Rolls-Royce la orice oră.  Adeseori, Goia putea fi găsit pe terase „normale” sau în locuri populare în care nu te-ai fi așteptat să vezi un ultramilionar. Pe atunci, mai avea in ochi mici sclipiri din lumina bucuriei de a trai viata.

Workaholic de top

Spre deosebire de mulți alți căpătuiți ai tranziției, pe Goia l-a diferențiat întotdeauna o caracteristică: obsesia pentru muncă, lucru care avea să fie pentru el o sabie cu două tăișuri. Mereu la curent cu noutățile tehnologice, mereu pasionat sincer să învețe de la alți antreprenori români sau străini, Goia a impresionat întotdeauna prin felul în care își trăia viața, cu o rigurozitate confucianistă, cu o disciplină care stârnea admirație. Fără excese alimentare sau bahice, cu sport zilnic și program de odihnă, dar cu ore în șir de muncă, fie că erau ședințe sau călătorii la investițiile sale.

Un om ce avea deja 100 de milioane de euro în jeb n-avea nicio problemă să facă săptămânal sute de kilometri pentru a participa în persoană la ședințele de lucru ale board-ului din firmele sale, n-avea nicio problemă să vegheze fizic la implementarea planurilor sale de afaceri de către subalterni.

Următorul succes a fost Rombat, faimosul produător național de baterii de mașini, unde Dorel a intrat în momentul în care proprietarii nu mai puteau duce compania la un nivel superior. Goia a intrat decisiv, devenind acționar principal, restructurând firma, deschizându-i noi piețe, urcându-i profitul la cote nemaivăzute, și apoi făcând un exit magistral căte un fond de investiții sud-african, de la care a încasat meritat un camion de euro.

Oricine s-ar fi așteptat ca după asemenea lovituri, gen UPC și Rombat, Goia, trecut binișor de 50 de ani, să se calmeze și să-și trăiască viața la un ritm de loisir, bucurându-se de roadele geniului său în afaceri. Dar cei apropiați au știut că lui Goia îi este imposibil să se oprească.

Copilul e Jocul

Din nefericire, în plan personal, Goia n-a reușit să bifeze una dintre cele mai mari realizări ale unui om pe pământ: să aibă copii. Lucru care, evident, nu i se poate imputa, dar e o realitate ce i-a influențat decisiv mindset-ul. În absența unui copil căruia să-i ofere timpul, mintea și experiența sa și cu care să își împlinească datul, Goia s-a concentrat pe singurul lucru care îi aducea satisfacție: Jocul, business-ul, bancnotele.

Nu e singurul om de afaceri de această tipologie din Cluj.

Mai sunt cel puțin doi oameni de afaceri trecuți binișor de 65 de ani, cu conturi de zeci de milioane de euro care dau pe-afară, care n-au copii și care nu se pot opri nici la finalul vieții din adicția bancnotelor, continuând să „muncească”, deși nu mai au ce demonstra, deși, dacă ar crăpa mâine, n-ar avea cui să-i lase agoniseala decât maxim unei amante sau neveste hrăpărețe.

În același județ în care Goia rafinase bijuteria Rombat, se afla însă un diamant neșlefuit, pe numele său Teraplast, un producător de țevi și materiale, care, ca și Rombat, nu mai putea să urce mai sus din lipsă de cash și viziune. Ca și la Rombat, Goia a aplicat aceeași rețetă de take over civilizat, devenind acționarul principal al grupului și restructurându-l. Însă, față de Rombat, la Teraplast, Goia și-a dat doctoratul în strategie de dezvoltare. A modernizat compania din punct de vedere tehnologic, i-a extins piețele la un nivel inimaginabil și-a cumpărat principalul concurent de pe un segment de piață pe care Teraplast nu îl controla în totalitate, ba chiar a dezvoltat regional anvergura companiei, cumpărând o fabrică în Ungaria și una în Sebia, ambele aflate în default, luându-le cu bani de nimic și consolidându-le.

Valoarea Teraplast pe bursă a urcat vertiginos, dar tot acest proces de dezvoltare a însemnat pentru milionarul clujean mii de ore de muncă, zeci de mii de kilometri, foarte multe pariuri riscante din punct de vedere financiar, pe care Dorel Goia le-a tratat cu lejeritate, din punct de vedere al psihicului și al sănătății fizice, fiind absolut convins de faptul că este imposibil să pățească ceva, pentru că programul său de viață era ghidat de o disciplină perfectă, inextricabilă.

Păcatul trufiei

Ca să demonstreze că are forță să mai ducă în plus încă o povară, a demarat de la zero un alt proiect de business, La Casa, care avea să fie primul său eșec de proporții și cireașa, dar nu de pe tort, ci de pe colivă. Pentru prima oară după mulți ani, în ceea ce privește La Casa, Dorel Goia a abdicat de la principiul său de a nu mai investi în Cluj, băgând milioane de euro într-un producător de panificație și de servicii alimentare care urma, în viziunea lui, să devină un jucător regional pe piața de food.

Ce dorea Goia să facă, atunci când a pornit la drum cu proiectul La Casa?

Până la acel moment, în Cluj, se dezvoltaseră la nivel local două afaceri foarte interesante ale unor producători clujeni: Panemar și Moldovan. Și poveștile de business ale acestor două branduri sunt foarte interesante.

Panemar fusese ani de zile un producător oarecare de panificație, dar care ajunsese la un stadiu inert de a vinde doar pâine și chifle în chioșculețe prăfuite, cu iz comunist, fără alte perspective de dezvoltare.

Moldovan era o carmangerie de nivel mediu, care își vindea produsele pe unde putea, mereu depinzând de bâzdâcurile marilor lanțuri de retail care strâmbau din nas și opresau producătorii locali.

Separat unul de altul, patronii Panemar și Moldovan au sesizat că Cluj-Napoca s-a transformat radical după perioada Funar, că locuitorii săi au buzunarele doldora, că gusturile lor alimentare au evoluat și că sunt create premisele unei piețe alimentare reade-made mai rafinate. Chiar dacă, la bază, niște țărănuși care nu au citit zece cărți în viața lor, patronii Panemar și Moldovan au înțeles mai repede ca oricine că trebuie să se schimbe și să-și schimbe chiar ei principiile. Au băgat zeci de mii de euro în concepte vizuale făcute de designeri profesioniști, și-au lepădat pieile comuniste, au închiriat spații comerciale cu vad.

Panemar a trecut de la pâine simplă la o varietate imensă de produse de panificație, la franzele cu semințe, chifle, deserturi, sandwich-uri, fresh-uri, toate bune de luat acasă sau consumate în locații unde clienții puteau să stea liniștiți la o poveste și să lucreze pe laptop.

Moldovan a făcut la fel, iar în noile sale spații comerciale au apărut, din senin, sortimentații de carne și mezeluri din cele mai diverse, semipreparate și preparate de dus acasă, ba chiar și un meniu ofertant gătit în bucătării mici și elastice, cu patru ciorbe tradiționale și produse de carne grătărite, plus câteva rafturi cu produse de cumpărat la impuls, gen vinuri, ulei de măsline, oțet balsamic, gemuri și compoturi artizanale, oferindu-le doritorilor, mai ales celor grăbiți și cu bani, posibilitatea de a lua masa în oraș într-un loc modern și plăcut.

Succesul financiar a fost fulminant, iar branding-ul atât de puternic, încât cele două companii s-au insinuat în viețile clujenilor foarte puternic.

Puțin îngâmfat după succesele enorme avute, Dorel Goia a gândit LA Casa, un plan pe care îl considera nu numai cu potențial enorm de dezvoltare, dar și cu șanse reale ca, odată implementat, să fie mai apoi vândut unui actor multinațional care ar fi vrut să intre în piață.

Planul lui Goia era să facă un amestec de concepte între Panemar și Moldovan și să ofere, într-o singură oferta, varietăți superioare calitativ de produse de panificație, cât și o gamă mult mai elaborată de meniuri despre care el considera că trebuie să urce la un alt nivel. De exemplu, consumatorul să fie forțat să treacă de la ciorba de burtă la supa cremă de broccoli. Goia credea că are de partea sa atât experiența precedentă dintr-o fostă afacere: făcuse in urma cu ceva ani un exit de multe milioane spre Caroli Foods, fiind acționar semnificativ al unei companii producătoare de carne.

Goia se simțea superior și din punct de vedere financiar, și așa și era, ba chiar se considera superior și din punct de vedere intelectual și relațional, căci fiind un om respectat de afaceri și extrem de ambițios avea acces la cei mai importanți consultanți din industria europeană de food, cu expertiză la care puțini aveau acces.

În plus, privind totul ca pe un joc de strategie de  pe calculator, despărțit de realitățile din viața de zi cu zi, Goia era convins că poate optimiza totul, anulând ideea de gătit pe loc în fiecare locație, lucru care însemna investiții suplimentare în personal, training și echipamente, prin crearea unei linii gigant de producție într-o fabrică state of the art, de unde să transporte la magazinele sale toate meniurile făcute cu echipamente ultra sofisticate, după același rețetar, ca să nu existe diferențe de gusturi, și în condiții de maximă siguranță alimentară.

Este foarte sigur că Dorel Goia a avut cele mai bune intenții în a-și desăvârși planul și a investit pe măsură căruțe de bani. A cheltuit milioane de euro pe linii industriale de producție de pâine, baghete, chifle de hamburgeri, prăjituri, biscuiți, supe, tocănițe gourmet. A cheltuit milioane de euro pe chirii plătite în avans, alegând personal fiecare dintre cele câteva zeci de locații unde a implementat La Casa. A cheltuit milioane de euro pe softuri de management, consultanți, chefi reputați și gadget-uri de transport al mâncării care să păstreze alimentele la aceeași temperatură și calitate, chiar dacă ar fi fost transportate de la Cluj la București. Practic, a creat o fabrică de mâncare de Champions League.

A ignorat, însă, câteva lucruri care aveau să-l pună pe butuci: brandingul foarte puternic al Panemar și Moldovan în rândul clienților fideli, rezistența acestora la a schimba brandul preferat. A ignorat inconsistența pieței muncii, criza de resurse umane nu era atât de acută ca și acum, dar începea să conteze. Exista foarte puțin personal calificat, iar din pleava rămasă cu greu se putea face ceva.

Deși, aparent, era dispus să-și asculte subordonații, Goia, din cauza stresului și a rateurilor de implementare, devenea unica voce decidenta, fiind implicat decizional în toate nivelurile de producție și distribuție, chiar dacă pe pozițiile respective recrutase pe bani grei, prin hunting, oameni valoroși din alte companii.

Fermecați de imaginea fascinantă a reușitelor lui Goia și de salariile amețitoare, aceștia veneau în echipa La Casa dornici să rupă munții și se loveau de ceva neașteptat: de un Gigi Becali, nu e nicio exagerare când zic asta, care se prefăcea că îi consultă, dar care lua toate deciziile singur, de cele mai multe ori greșit. Dacă Goia nu îi “exmatricula” imputându-le pe nedrept insuccesul generat chiar de el, plecau ei singuri, pentru că nu-și vedeau acolo viitorul promis. Poate fi considerată o calomnie ceea ce spun, dar, din nefericire, cifrele nu mint: La Casa a fost din prima zi un proiect falimentar și a rămas așa în fiecare an al existenței sale, generând, pe lângă datorii de circa 20 de milioane, o pierdere cumulată de alte 30.

Ce putea să meargă rău?

Ei bine, organismul lui Dorel Goia, perfect antrenat în sesiuni de alergare și înot, despărțit de excese alimentare și alcoale, n-avea nici pe dracu. Însă, hard-disk-ul și soft-ul din capul lui Goia s-au blocat totalmente din cauza virusului ascuns al stresului, din cauza sindromului workaholic dus la nivel de exagerare. Dorel Goia a făcut, pe neașteptate, un AVC.

Se impune o nouă mini paranteză, căci acesta este un subiect sensibil în rândul milionarilor clujeni, caci acum mai bine de 15 ani, un alt om de afaceri exponențial din oraș și foarte apreciat de comunitate, Silaghi, își pierduse viața în mod stupid, tot din cauza unui AVC cauzat de stresul abuziv indus de un procuror DIICOT care îl hărțuia pe nedrept. La acea vreme, Cluj-Napoca, marele oraș cu figuri în cap și cu o comunitate imensă de bogătani, nu avea în sistemul medical tehnologia modernă care deja exista și care făcea ca efectele unui AVC să fie aproape neutralizate dacă se intervenea într-un timp rezonabil de la accidentul vascular.

Deși șocați de nefericita întâmplare cu Silaghi, milionarii Clujului n-au fost în stare peste un deceniu să pună ban la ban și să doteze prin sponsorizare sau printr-un mic trafic de influență pe la ministerul Sănătății, căci aveau toate pilele necesare, si sa implementeze intr-o clinică medicală aparatura modernă necesară acestei intervenții, astfel încât AVC-ul să nu mai fie o problemă pentru nimeni în acest oraș, că e milionar, că e sărăntoc. Atât de tare s-a dezvoltat medicina, încât, dacă se intervine la timp, efectele accidentului vascular sunt reduse substanțial și există mari șanse ca pacientul să aibă pareze minime și să-și poată continua viața cu succes.

Cum, însă, în Cluj există o invazie de arici în buzunarele multora dintre cei bogați și pe principiul „mie nu mi se poate întâmpla”, nimănui dintre milionari nu i-a păsat să închidă această problemă. Ei bine, uite că s-a întâmplat și încă unuia dintre cei mai importanți oameni de afaceri din Transilvania și din România.

În asemenea momente, familia și medicii trebuie să acționeze cu luciditate și pragmatism, ca să nu mai zic de repeziciune. Inițial, neurochirurgul Ștefan Florian a refuzat să îl opereze, cel puțin așa știu eu, s-a încercat un transfer la Târgu-Mureș, nu s-a putut nici acolo, astfel că pacientul Dorel Goia, aflat în comă, a fost trambalat la Timișoara, unde niște medici curajoși și-au asumat operația lui, care avea oricum foarte puține șanse de reușită, ca să nu mai zic de șansele de supraviețuire ale lui Goia, care erau vecine cu zero.

A fost nevoie nu de una, ci de două operații pe creier, lucru foarte complicat de explicat, darămite de făcut când ești chirurg, dar, și aici asistăm la o minune dumnezeiască sau nu, potrivit fiecărei conștiințe, Goia a revenit din morți la propriu, primind din partea destinului sau a lui Dumnezeu un wild card ca să mai joace încă o dată Jocul Vieții.

De aici începe adevărata poveste ținută pe silent de familie, de prieteni în ultimii doi ani și jumătate.

Semnul

Nu cunosc, în viața personală, oameni care să fi revenit din morți și să nu își fi schimbat radical comportamentul și atitudinea față de viață. Toți cei care ajung în ghearele morții și au norocul să alunece înapoi pe pământ înțeleg 100% „semnul”, înțeleg 100% șansa primită și șterg tot ce au făcut prost în viața „anterioară”, repară toate greșelile făcute față de apropiați sau dușmani și, cel mai important, își găsesc un nou sens pentru viața pe care o mai au de trăit. Nimeni dintre cei norocoși că au scăpat cu viață din moarte nu perpetuează în greșelile vieții de dinainte. Unii aleg viața prostituatelor, a desfrâului, a risipirii necumpătate a ceea ce le-a mai rămas din viață. Alții se pocăiesc sau se călugăresc sau închină lui Dumnezeu toată energia și toți banii lor până la finalul vieții. Alții aleg calea carității și devin binefăcători pentru cei sărmani, pentru cei lipsiți de șanse, pentru artiști sau cauze nobile. Alții aleg calea experiențelor, călătoresc în toate colțurile lumii, trag pe gât ayahuasca și înoată cu orcile. Iar alții pur și simplu se concentrează pe cei rămași în familie, că sunt copii, dacă există, sau pe nevastă, încercând să recupereze, în ceasul al paisprezecelea, timpul care li s-a furat atunci când erau mai importante afacerile sau cariera.

Dorel Goia a ales, în mod unic, cea mai proastă variantă. A ales să revină la viața de stres și muncă, parcă cu și mai mare furie, cu și mai mare ambiție stupidă de a demonstra că e valid, de a demonstra că e „normal”, că e în putere.

Dar Goia nu mai e în putere, nu mai e omul de dinainte de accidentul vascular și, din păcate, nici el nu înțelege asta. Nu are cum să înțeleagă, pentru că creierul este afectat după două operații pe creier și trauma imensă a AVC-ului, pentru că creierul este în continuare abuzat de post-traumă și de faptul că, pe lângă mirobolantele clinici de recuperare fizică, medicamentele de supertop primite, Dorel Goia nu a acceptat terapie psihologică/psihiatrică, cum ar fi fost și normal după o asemenea întâmplare extrem de brutală.

În ultimii doi ani, a recuperat tot ce se putea medical și omenește posibil pe partea fizică, dar nu se poate mai mult decât stadiul în care e acum: un om care are nevoie continuă de scaun rulant. Aceasta este prima frustrare post-traumatică care i-a afectat psihicul, rușinea că „oamenii” îl vor vedea „handicapat”, chestiune care ar fi trebuit să fie prima prioritate într-o terapie psihologică făcută de profesioniși și care, așa cum m-am consultat cu specialiști, putea fi lesne și cu răbdare depășită.

Conștient că nu mai poate alerga sau înota ca înainte, Goia pur și simplu nu vrea și nici nu poate, decât cu ajutor, să depășească momentul, lucru care îi produce stări de furie și labilitate emoțională gravă care îl duce la episoade de plâns atunci când își sună prietenii. Bine, prieteni e mult spus, Goia nu a avut niciodată prieteni în adevăratul sens al cuvântului, deși mulți l-au iubit și l-au apreciat de-a lungul vieții. Asta deoarece are o incapacitate sufletească de a oferi iubire sinceră.

Această frustrare, că nu mai e conform, a fost acoperită de Goia cu cea mai proastă variantă de „coping”: revenirea la workaholism.

În ultimii doi ani,  milionarul clujean, în loc să-și vadă de sănătate, de suflet, de familie, s-a aruncat cu toată forța, puțină rămasă, în managementul executiv al companiei, petrecând o grămadă de ore zilnic în ședințe cu boardul Teraplast sau în ședințe de producție. Se spune că pe telefonul mobil Goia are la secundă stocul de marfă al Teraplast, ceea ce pare absolut incredibil. În loc să se odihnnească și să supravegheze de la distanță, prin reprezentanți bine aleși, tot ce se întâmplă în companie, Goia acționează ca și în cazul La Casa, ca un factotum managerial: e și CEO, deși are CEO, e și director de dezvoltare, și strateg, ba chiar a ținut morțiș, acum o lună, să fie reales președinte al consiliului de administrație al Teraplast.

Lucru care aduce cu sine un subiect de dezbatere interesant și foarte legitim: cât de corect este pentru Teraplast, o companie vedetă, listată la BVB, să fie condusă de un președinte de consiliu de administrație aflat într-o stare de sănătate foarte vulnerabilă, așa cum e Dorel Goia?

Nimeni nu-i contestă dreptul de a deține controlul companiei, dar este cel puțin discutabilă capacitatea sa de a conduce executiv destinele unei societăți de top, listată la Bursa de Valori București, unde fonduri, persoane fizice și juridice și-au încredințat banii, cu încrederea că vor face profit.

În plan uman, să zicem că ar fi fost acceptabil ca mandatul precedent, ce expiră în septembrie anul acesta, să fie dus până la capăt de Dorel Goia, chiar dacă avusese accidentul, în semn de respect pentru tot ce a însemnat și înseamnă pentru companie.

Realegerea sa pentru un alt mandat este, însă, periculoasă și problematică.

Datele financiare recente arată nu numai că cifra de afaceri a grupului a picat în nas, dar la fel s-a întâmplat și cu profitul, care a scăzut simțitor, iar pe primul semestru din 2023 e chiar cu pierderi.

Explicația prietenilor ipocriți ai lui Goia este că, vezi Doamne, contextul economic și piața sunt dificile și ar explica aceste picaje, la capitolul venituri și profit. Eu cred nu numai că prețul la bursă a fost întreținut artificial, dar cred că Teraplast nu ar fi trebuit să fie afectată, ci, din contră, să prospere, dacă ar fi fost condusă cu RAȚIUNE.

Poate un om vulnerabil din punct de vedere psihic să ia cele mai bune decizii pentru Teraplast, în acest context?

Ar fi trebuit să ne explice asta Bursa de Valori București, dar dintr-o convorbire avută cu președintele BVB, Radu Hanga, mi-am dat seama că instituția Bursei si ASF nu au niciun fel de proceduri care să prevadă ce se întâmplă când CEO-ul sau președintele de CA al unei companii listate intră în default, că e fizic, că e psihologic, că e penal.

Iar asta este o mare rușine pentru piața de capital din România. În America, nu numai mecanismele instituționale, dar și board-ul ar fi împiedicat orice implicare activă a unui personaj dominant dintr-o companie care ar fi fost în default.

Dinspre anturajul omului de afaceri clujean se aud tot felul de chestii surprinzător de îngrijorătoare, de exemplu că Goia vrea să întemeieze un post de producție în Dubai. Cică și-a trimis acolo niște „experți” și că, vezi Doamne, acolo va fi noul El Dorado în piața de construcții.

O aplecare mai atentă asupra problemelor din zona Emirate, cu consultanți reali, ar trebui să-i dea de înțeles lui Goia că Dubai este în acest moment un bubble, umplut nu cu heliu, ci cu flatulențele țepelor, că în acest moment în Dubai numai gâștele merg, și aici mă refer la fraieri, că zona a devenit extrem de sensibilă, datorită conflictului Isreal-Gaza, și că Dubaiul este în sine o gogoașă de marketing aflată pe pierderi colosale, căci nu are petrol și depinde de stăpânii absoluți din Abu Dhabi, emiratul care contează.

O prospectare superficială a pieței nu înseamnă, vezi cazul La Casa, că Teraplast își va face un cuib profitabil în Emirate. Doar că, în acest moemnt, nici în board și nici în anturajul lui Goia, nu există oameni de care acesta să asculte, chiar dacă cel puțin doi intre ei sunt extrem de bine intenționați.

Este tare tristă această devenire (revenire) a unuia dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-a dat businessul clujean. Să vezi cum un om revenit din morți se sinucide zi de zi din proprie inițiativă. Să vezi că un om de anvergura lui Goia își bate joc de șansa primită de la Dumnezeu: aceea de a mai juca un set din meciul vieții.

Mie mi-a fost foarte greu să scriu acest text, din motive pe care nu doresc să le expun în detaliu. Dorel Goia a fost și este un om la care am ținut enorm și cu care am ales să nu mai comunic exact pentru motivul ăsta: pentru că am văzut că își bate joc cu intenție de șansa primită.

Pare dur gestul meu de a scrie povestea asta, puțini vor înțelege cu adevărat că intenția mea reală este una de iubire și că ăsta e cadoul meu abrupt și straniu: o ultimă încercare publică și șfichiuitoare de a-i deschide ochii, de a-l ruga să facă cel mai mare exit al vieții lui, pentru un profit de un miliard de ori mai important ca banii: liniștea sufletească.

Ultima oară când am vorbit, acum un an, l-am certat prietenește, întrebându-l de ce nu pune stop la tot, când, în momentul convorbirii, puteam foarte bine să-i fi „sărbătorit” parastasul de un an de la moarte. Moarte care nu a avut loc.

Am mai așteptat un an până să scriu acest articol, în speranța că voi fi auzit și voi fi observat schimbări radicale în comportamentul și în viața sa. Când am văzut articolul plătit din ZF, cum că a fost reales pentru un nou mandat, de patru ani, în fruntea Consiliului de Administrație al Teraplast, mi-am dat seama că toate speranțele mele au fost naive.

Acest articol ar trebui să fie un ultim „semn” pemtru ca el să înțeleagă niște lucruri.

Goia insistă și refuză să le înțeleagă.

De curând și-a pus problema achiziției unei case în străinătate, care să fie construtiă perfect pentru nevoile lui de mobilitate și confort psihologic. De exemplu, a găsit o casă în Dubai cu vreo 7 milioane de euro, pe plajă, perfectă pentru felul în care ar trebui să-și trăiască viața. Nu vrea să o cumpere, fiindcă, vedeți dumneavoastră, AVC-ul n-a reușit să-i omoare lui Goia nici aricii din buzunar și își minte prietenii cu duma că „nu e ce trebuie”, că poate ar merita doar închiriată, că poate merită să stea doar iarna, vrăjeli pe care numai persoanele dependente, aflate în sevraj, în cazul lui, dependența e munca, pot să le aibă.

Dorel Goia nu poate renunța la joc. Pentru el, bancnotele au fost dintotdeauna mai importante ca oamenii.

Are trupa „Celelalte cuvinte” un cântec la care mă gândesc constant:

„Dac-ai ști ce să faci, de-ai ști

Să mă prind, niciodată să mă schimb

M-ai opri, dar ușor să nu te simt

Nu-mi da tot într-o zi.”

Exact ca Gigi Becali, Dorel Goia a surprins prin această nouă perspectivă pe care nu i-o cunoștea chiar nimeni, aceea de a insista în eșec dintr-un orgoliu stupid, chiar dacă era conștient că La Casa este un bullshit, un proiect falimentar. Din mândrie și „ca să nu se spună că”, La Casa a rămas în piață susținută superficial de injecții de cash provenite din linii sau din buzunarul milionarului clujean.

Trebuie să vă imaginați acest eșec transpus și el în „factura” îngrozitor de consumatoare de timp și energie fizică și psihică pentru omul Dorel Goia, care în paralel avea de dus și dezvoltat superbul proiect Teraplast. Dacă în La Casa, proiectul său green, Goia a făcut toate greșelile posibile, nu numai de antrepreor începător, ci și de om de afaceri înfumurat, cu Teraplast, Goia nu a greșit mai deloc. A apelat cel puțin în două rânduri la ajutoare legale guvernamentale de zeci de milioane de euro. A reușit să treacă de Covid cu greu, dar cu bine, ba chiar în cel mai neașteptat moment, acum doi ani și ceva, a reușit să vândă o parte din grupul Teraplast pe o sumă amețitoare în cash, încasând peste 70 și ceva de milioane de euro (verifică cu exactitate) și cashuindu-se din nou, cum se spune în limbaj formal.

După ce vânduse pe o tonă de bani un business din grup care era o anexă la business-ul principal, Goia rămăsese cu afacerea principală, care valoreaza peste 130 de milioane de euro, cu o poziție superbă pe bursă, cu un profit imens anual și cu încă niște zeci de milioane de euro în cont, în urma tranzacției.

Citește și: Soțul unei foste judecătoare de la Tribunalul Cluj, implicat într-un dosar de evaziune fiscală, după ce a prejudiciat bugetul de stat cu aproape 90.000 de lei