Ucraina, între Est şi Vest

Înainte de a comenta întâlnirea de la Vilnius, în pragul sărbătorii naţionale, adresez tuturor cititorilor Gazetei urarea „La mulţi ani, România!”. Felicitarea mea încearcă să fie şi un omagiu bunicului meu, Gheorghiţa Man din Bădăcin, care a participat la Adunarea de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Ucraina a refuzat să semneze acordul de asociere cu Uniunea Europeană, deci la Vilnius, Moldova, împreună cu Georgia, sunt singurele ţări din parteneriatul estic care vor parafa acorduri similare ce vor permite orientarea ireversibilă spre Vest. Cel puţin aşa se spune.

Proiectul de acord propus de Comisia Europeană Ucrainei, cuprinzând vreo 900 de pagini, care se credea că va fi acceptat, vecina noastră răzgândindu-se în ultimul moment, presupunea, pe lângă sancţiunile economice ce le-ar aplicat Moscova, de care aceasta nu a făcut nici un secret, şi sacrificii de ordin economic, sacrificii ale căror costuri le suporta populaţia Ucrainei.

Astfel, urma ca Ucraina să convină cu FMI o înţelegere prin care să i se acorde un credit de 15 miliarde de dolari, Fondul cerând, în schimb, unei ţări cu nivel de trai scăzut să mărească preţul la gaze, care oricum sunt foarte scumpe, apoi să îmbunătăţească starea justiţiei, şi i s-a mai solicitat să o elibereze pe Iulia Timoşenko, pentru a urma un tratament în Germania. Nici această ultimă solicitare nu a fost acceptată, Rada (Parlamentul) de la Kiev, nu şi-a dat acordul pentru acest transfer. Sunt de acord cu preşedintele Băsescu că această solicitare a fost inadecvată şi nu putea condiţiona semnarea acordului de cooperare.

Este clar, în privinţa Ucrainei, o ţară mare, că Rusia a câştigat partida, chiar dacă Republica Moldova şi Georgia au parafat acordurile de asociere. Să nu uităm că asocierea la UE nu însemnă intrarea în Uniune. Mai urmează încă un drum lung, de adaptare a legislaţiei interne la cea europeană, dar probabil acordurile vor permite libera circulaţie în spaţiul european, ceea ce, pentru moldovenii de peste Prut, însemnă foarte mult. Mai trebuie arătat că s-a declarat de către Comisia Europeană că nu ţările din Estul Europei sunt în linia I a aderării, ci cele din Balcanii de Vest. Dovadă este şi faptul că ultima ţară care a accesat în UE în acest an a fost Croaţia, ţară cu nivel de trai relativ ridicat, dar mai sunt şi alţi candidaţi din această zonă. Revenind la statele din estul Europei invitate la Vilnius, deci din fostul spaţiu sovietic, prognoza de timp pentru intrarea în UE este de aproximativ 15 ani din momentul semnării acordului. Cam atât a durat şi aderarea României, care a intrat în Uniune la 1 ianuarie 2007, asimilarea lor în statul european nefiind nici în momentul de faţă deplină. (A se vedea refuzul constant de a fi acceptaţi măcar parţial în spaţiul Schengen şi isterica campanie britanică împotriva românilor şi bulgarilor pentru introducerea de restricţii după 1 ianuarie 2014.)

Cert este şi faptul că, fără nicio jenă, Federaţia Rusă, îndeosebi prin Putin, şi-a arogat deschis rolul de a spune vecinilor acesteia ceea ce au voie să facă şi ce nu în politica lor, îndeosebi în cea externă.

În cazul Republicii Moldova, aceasta a parafat acordul, întrucât acolo cei care sunt pentru Vest sunt cu puţin majoritari faţă de moldovenii pro-ruşi, care îşi îndreaptă privirile cu nedisimulată simpatie faţă de aceia care i-au deportat pe bunici şi pe părinţi în Siberia şi în Kazahstan. Urmează o perioadă grea, în care, în fapt, UE, va trebui să ia măsuri, nu platonice, ci efective, pentru a străpunge blocada economică a Moscovei. Nu sunt suficiente declaraţii UE de condamnare a Federaţiei Ruse, deoarece sunt total ineficiente. Occidentul, la fel ca România, trebuie să cumpere vin moldovenesc şi alte produse dacă vrem ca la alegerile parlamentare să nu vină din nou la putere Partidul Comuniştilor. Ar fi prima ţară din Europa condusă de Partidul Comunist, membrii acestuia fiind oamenii Kremlinului. Victoria lui Voronin în alegeri ar însemna ca Moldova să fie ocupată de ruşi pentru a patra oară: prima dată în 1812, a doua oară în 1940, apoi în 1944, ca urmare a ocupării de către armatele sovietice şi, Doamne fereşte, în viitorul apropiat, prin emisarul lor, Vladimir Voronin. Un cap de pod deja şi-a stabilit Rusia acolo încă din 1990, deci din timpul războiului de pe Nistru. Nu au evacuat armamentul şi trupele din Transnistria, deşi Elţin a promis solemn la Istanbul că acest lucru se va realiza până în anul 2000. Pentru marile puteri, acordurile şi angajamentele sunt simple petece de hârtie, dacă nu le servesc interesele.

Acest lucru se observă cel mai bine la Rusia, care consideră că are un rol mesianic în lume, impregnat de un puternic  militantism antioccidental. Aşa cum demonstrează Alain Besancon, în recenta lui carte „Sfânta Rusie”, toţi marii scriitori ruşi au fost pătrunşi de un naţionalism ieşti din comun, uneori, pur şi simplu, halucinant. Îi invocă în acest sens cu argumente irefutabile pe Puşkin şi Gogol, pentru care ţarul era un alt Moise „unul clarvăzător”, iar pentru Dostoievski, „Rusia este o naţiune aleasă a lumii”. Scriitorul rus nu era sigur de credinţa lui în Dumnezeu, dar credea ferm în contopirea dintre chipul poporului rus şi chipul lui Dumnezeu. Dostoievski a fost un geniu literar, dar unul impregnat cu un mod de a gândi profund eronat. Şi mai spune eseistul francez: „…Cristos este de fapt un idol. Cristos este o icoană, dar nu a Fiului lui Dumnezeu, ci a Rusiei” (Alain Besancon, op.cit., p.82), dar nu numai despre scriitorii secolului XIX se poate spune acest lucru. Soljeniţîn a fost profund nemulţumit că Ucraina, după 300 de ani de jug rusesc, şi-a proclamat independenţa. Iar acum Putin vrea să „îndrepte” această eroare. De fapt, stăpânul Kremlinului a spus că destrămarea URSS a fost cea mai mare tragedie a secolului XX. Politica Rusiei nu ar trebui se ne surprindă, este o constantă indiferent dacă la putere erau ţarii absolutişti sau Lenin şi Stalin.

Din acest motiv, ar trebui să ne bucure că avem baza militară româno-americană de la de Deveselu, că deţinem petrol şi gaze, ce trebuie explorate şi exploatate, pentru a deveni independenţi energetic. Accentele isterice ale aşa-zişilor luptători ecologişti împotriva reindustrializării ţării mi se par inspirate de multe ori şi de Moscova, şi nu de adevăratele interese naţionale ale României.

Despre relaţiile dintre „tigrul român” şi China uriaşă, într-un alt editorial.

Adrian Man

29 noiembrie 2013