„Umanismul” de tip ruso-sovietic, evocat de foști deținuți politici clujeni!

Pe parcursul istoriei, noi, românii, am avut suficiente ocazii să ne confruntăm cu spiritul rusesc! Iar după trădarea Occidentului, care ne-a servit pe tavă rușilor, România intra brutal într-o zonă unde însăși ființa națională îi era dislocată! Despre acest umanism al rușilor – acum, când subiectul e extrem de actual, date fiind evenimentele tragice din Ucraina – vom vorbi prin declarațile unor opozanți ai comunismului, deveniți ulterior vajnici deținuți politici!  

Grigore Pepene, deținătorul „focului viu” din Vrancea!

Românul de rând a urât încă de la începuturi comunismul de tip rusesc, ca dovadă sutele de mii de victime – printre ele și elitele fostului regim politic, întregitor de neam și țară – ce și-au lăsat oasele în pușcării, lagăre de muncă sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră! Iar mărturia ororilor comuniste vin să zgâlțâie din rădăcini concepția unor conaționali conform căreia „ursul” de la Răsărit e bun și ocrotitor! Dimpotrivă, acesta rămâne un păstrător al principiilor imperialiste, care l-au ghidat întotdeauna, așa că e bine de stat cât mai departe de raza lui de acțiune. Un uriaș patriot – și unul dintre puținii membri, încă în viață, ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din Cluj – este Grigore Pepene, născut pe 10 mai, 1925, în Andreiaşu de Jos, comuna Reghiu din fostul judeţ Putna – astăzi Vrancea. Mărturisea acesta, nostalgic: “La noi în sat arde dintotdeauna, zi şi noapte, cu flacără înaltă, „focul viu”, gazul care vine din străfundurile pământului – şi n-ar fi exclus ca flacăra aceea să trăiască, în mine şi-n sufletul oamenilor zonei, sub forma unei neostoite sete de libertate, ce mi-a determinat şi gesturile de pe parcursul vieţii mele”. Arată că de perioada războiului se mai leagă o amintire, care-l putea costa viaţa: „Ne mutasem în gazdă la marginea oraşului, fiindcă centrul era devastat de armata sovietică „eliberatoare”: jefuiau, violau şi chiar omorau când cineva li se opunea. Familia mă trimisese în cercetare, să văd care-i situaţia casei noastre şi deja mă pregăteam să mă întorc, după ce găsisem un ostaş sovietic dormind pe laviţa din sufrageria noastră. Era beat-mort cu sticla, arma şi balalaica alături. Dar când să ies din oraş, m-a prins un echipaj de militari sovietici, aflat într-un jeep american, de ultimă oră. M-au întrebat dacă nu ştiu unde ar putea găsi băutură şi femei, iar eu am dat din umeri zicându-le că nu înţeleg – şi am dat să plec. Moment în care ei au demarat în forţă, dar nu înainte de a arunca asupra mea o grenadă defensivă. Am scăpat ca prin minune, doar cu vârful unui deget retezat şi cu câteva schije în trup, iar norocul meu a fost că o vecină, evreică, asistentă medicală de profesie m-a oblojit imediat după ce am ajuns, cu chiu cu vai, acasă”. Pe lângă suferința din tinerețe, incidența politicii colosului sovietic a avut o înrâurire cruntă asupra vieții sale ulterioare. Pepene s-a întâlnit – în cadrul „Organizaţiei Vlad Ţepeş II” – cu foarte mulţi fugari de cooperativizare din zonă, cu toţii oameni gospodari şi vrednici, şi a participat la o şedinţă „foarte frumoasă” de-a acestora la Muntele Giurgiu, aflat „pe hotar” cu judeţul Covasna. „Acolo, manifeste, şedinţă, discuţii. Manifestul nostru era: Credinţă, Înfrăţire, Pace, Dreptate şi Libertate. Tot satul ştia – până şi babele – că pregătim o revoluţie împotriva comunismului bolşevic din România. Noi, idealişti, doream cu ardoare s-o facem paşnic, fără victime, fiindcă nu aveam de gând să ne murdărim mâinile cu sânge”, mărturiseşte bărbatul. Însă, pe 19 august 1950 apare în sat Securitatea, e arestat şi dus la Focşani, unde este vârât într-o dubă, împreună cu 22 de bărbaţi şi o femeie şi dus la Penitenciarul Galaţi. Face, până la urmă, zece ani de puşcărie pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” trecând prin experiențe incredibile la Galaţi, Gherla, Baia-Sprie, din nou Gherla, apoi la Aiud, iar Gherla şi, în fine, la Stoeneşti – Balta Brăilei. 

Părintele unit Ioan M. Bota, prelat papal

Uluitoarea poveste de viață a părintelui-patriot clujean Ioan M. Bota, decedat recent la vârsta de 101 ani, este arhicunoscută, de aceea nu voi insista asupra ei. Interesante însă pentru subiectul nostru, din noianul de întâmplări, sunt cele referitoare la prizonieratul părintelui, în lagărul din U.R.S.S., în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și apoi tentativa de recrutare a sa ca propagandist al noii puteri, când refuzul l-a trimis direct în pușcărie!  Îmi povestea Ioan M. Bota, într-un interviu realizat pe când avea vârsta de 90 de ani: “După un ordin al mareşalului Antonescu să fac stagiul militar şi frontul, am fost repartizat la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă nr. 2 din Câmpulung-Muscel. Acolo am rămas doi ani, din luna noiembrie a anului 1942 până în martie 1944. Am fost repartizat la Regimentul 91 Infanterie şi am pornit pe front, împotriva ruşilor, spre zona Paşcani.” Acolo participă la atacuri în urma cărora ruşii sunt în permanenţă respinşi, însă după intrarea în vigoare a armistiţiului de la 23 August se trezeşte, împreună cu întreg regimentul, prizonier. Astfel, miile de ofiţeri şi soldaţi români ajung, în trenuride vite, sub severă escortă militară, în noiembrie 1944, în lagărul de la Oranski 74/II de lângă oraşul Gorki. Făcuseră o scurtă escală şi la Moscova. „Acolo, în lagăr, am îndurat unsprezece luni de foame, frig şi toate mizeriile – şi mulţi dintre noi şi-au lăsat oasele pe-acolo”, adaugă prelatul. Însă, spre marea lui bucurie, în ţară i se descoperă, de către cei care-i studiază dosarul, că e fiu de ţăran sărac şi nu de chiabur. Aşa că, pe baza originii sale „sănătoase” e recrutat, cu sila, în cadrul Diviziei de Voluntari Antifascişti „Horea, Cloşca şi Crişan”. Apoi continuă: “Ne-or adus în ţară după ce au crezut c-au reuşit, prin comandanţii aduşi de la Moscova, să ne facă pe toţi comunişti. Eu am primit gradul de sublocotenent. Atunci l-am avut ca şef direct pe comisarul Walter Roman, tatăl fostului premier Petre Roman, despre care se ştie că era feciorul rabinului din Oradea.” Walter Roman încearcă recrutarea sa ca agent-ofiţer politic, de fapt agent NKVD, strămoşul KGB-ului, dar Bota se echivează: „I-am zis că n-aud cu urechea dreaptă deloc şi pot să aud ceva greşit şi să fac greşeli faţă de politica partidului. Ori, ca ofiţer normal instruiesc dacă e nevoie, dar ca ofiţer activ nu pot. El mi-a mulţumit dar au înregistrat în sinea lor refuzul şi la două-trei săptămâni mi-am dat demisia din armată. Mi-au primit-o imediat, dar îmi făcuseră deja fişă, prin care fiecare mişcare a mea să fie monitorizată, ca să pot fi închis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşadar, din dragoste pentru Dumnezeu şi ură pentru comunism am renunţat la opulenţă, întorcându-mă în mod deliberat la sărăcie”, explică părintele-profesor. Va intra senin, în pușcărie, în 1948… 

Pitty Vintilă, fost deținut politic, medic legist și jazzman al Clujului

Medicul legist Pitty Vintilă, decedat relativ recent, a fost o legendă vie a jazz-ului românesc şi a medicinii legale, cu o biografie desprinsă parcă dintr-un roman de aventuri. A fost încarcerat de către comunişti în 1959, pentru expunerea într-o „personală” a picturii intitulată „Mama lui Lenin la menopauză” şi pentru că a sărbătorit, după un an, ziua Unirii călare pe statuia lui Matei Corvin din Cluj. Reabilitat abia în 1968, după ani grei de puşcărie, a profesat până la pensionare medicina, însă în toţi acei ani a luptat pe faţă pentru jazz, genul muzical „imperialist” urât de moarte de către comunişti. La data interviului, 2010, aflat în somptuoasa lui casă, arunc o privire pe pereţii ticsiți cu tablouri aparţinând unor maeştri ai picturii româneşti. Pe peretele de onoare tronează portretul tatălui său, fost ginecolog de renume al Clujului. Pitty a fost arestat în special pentru gura prea „largă” şi pentru isprăvile sale care au făcut senzaţie în epoca. Talent polivalent fiind, în 1958 deschide o expoziţie personală în care expune tabloul cu titlul buclucaş la adresa mamei lui Lenin şi apoi, pe data de 24 Ianuarie 1959 urcă, împreună cu zeci de colegi, pe statuia lui Matei Corvin, sărbătorind cu slogane româneşti şi anti-comuniste evenimentul. „Acesta a fost primul 24 Ianuarie pe care autorităţile pro-moscovite ne lăsaseră să-l sărbătorim, astfel că entuziasmul popular a fost mare,” îşi explică medicul-muzician „ieşirea”. Reţinerea lui se face la Păltiniş-Sibiu, pe 9 februarie a aceluiaşi an de către securiştii din Sibiu, după ce tânărul îşi trădează ascunzătoarea, printr-un telefon dat acasă, părinţilor. Pitty e condamnat la 15 ani de muncă silnică de către Tribunalul Militar din Cluj şi îşi petrece primii doi ani la Penitenciarul Gherla, între anii 1959 şi 1961, după care următorii, până în 1964, la Rubla, localitate situată pe malul Dunării, acolo unde-şi ispăşeau condamnările Corneliu Coposu, fraţii Brătianu, Ion Diaconescu, alături de peste cinci sute de condamnaţi politic. Acolo, în lagărul de la Rubla trăieşte o tristă poveste de dragoste cu Sonia, o localnică în vârstă de 16 ani. În acea perioadă el avea aproximativ 25. Explică Pitty, profund afectat, chiar şi după o jumătate de secol de la petrecerea evenimentului: „Eram tractorist în lagăr şi obligaţia mea era să transport roadele câmpului spre Dunăre, unde erau cherhanalele. Aşa am dat de Sonia. Am văzut-o împreună cu bunicul ei, pe un bac şi n-am mai putut să mi-o şterg din memorie. Nu m-am lăsat până nu am întâlnit-o, după care am cerut-o de la bătrân. Acesta mi-a dat-o, pentru că şi fata dorea acelaşi lucru, însă cu condiţia să mă port frumos cu ea”. Aşa că nu a durat mult şi Sonia s-a mutat în baraca din lagăr a lui Pitty, cu voia autorităţilor, care n-au avut nimic împotriva acestui lucru. Curând a venit pe lume un băiat frumos şi sănătos, rodul iubirii celor doi. Însă tragedia s-a produs în momentul când copilul a împlinit un an şi patru luni. S-a îmbolnăvit de bronhopneumonie şi „cerberii” lui Pitty n-au făcut nimic pentru a-i procura medicamentele necesare şi a-i salva viaţa micuţului. Exclamă medicul, răvăşit: „Am ieşit cu trupul copilului muribund în braţe. Imploram, zadarnic, să i se ofere medicamente. În momentul în care fiul meu şi-a dat sufletul am urlat cumplit, vărsându-mi veninul împotriva comunismului care-mi distrusese încă o dată viaţa.” 

Gabriel Sătmar, dejeanul care i-a salvat viața lui Iuliu Maniu

Clujeanul Gabriel Sătmar a decedat în 2016, fiind pensionat din anul 1985, ca fost revizor contabil la Uzina de Automobile Piteşti. Când l-am cunoscut, prin 2010, bătrânelul îşi omora timpul cu lecturile şi cu dresajul porumbeilor de rasă și-și rescria jurnalul, pentru că notele vechi i-au fost înghiţite de ape, în casa părintească din Dej, la una din inundaţiile anilor ‘70. E pregătit să ne relateze o tentativă de asasinat, în 1946, a marelui Iuliu Maniu (ucis, până la urmă, la comandă sovietică, în închisoarea Sighet, câțiva ani mai târziu). Asasinat care, dacă ar fi reuşit, ar fi influenţat într-un mod greu de definit cursul istoriei postbelice. Incidentul a avut loc doar cu câteva luni înainte de alegerile „libere” din toamna aceluiaşi an. Iată evenimentele: Maniu se îndrepta cu maşina spre Cluj şi era nevoit să treacă peste un pod plutitor, ca să intre în Dej. Gabriel Sătmar, pe atunci tânăr economist în cadrul cooperaţiei, se afla, alături de alţi patru colegi, la restaurantul „Elisabeta” din Dej, unde juca popice. În curtea de alături a remarcat, printr-un geam, o trupă de comunişti şi acoliţi de-ai lor, confecţionându-şi, de zor, bâte şi ciomege. Cel care-i coordona era însuşi Nicolae Briceag, cel ce va ajunge şeful securităţii în judeţ. Îl cunoştea bine din perioada când fusese coleg cu acesta, la o croitorie și acesta va încerca, zadarnic, să-l racoleze în mai multe rânduri. În acele momente, la restaurantul „Elisabeta”, Sătmar a surprins frânturi de discuţii din care reieşea că Iuliu Maniu va trece prin Dej, iar gaşca intenţiona să-l asasineze, aruncându-l în Someş, cu maşină şi suită cu tot, după ce va ajunge pe bacul care traversa râul. Tânărul Sătmar le-a spus atunci prietenilor săi: „Hai să nu-i lăsăm să-l înece!” Au căzut repede de acord asupra acestui lucru şi au luat-o cu toţii la fugă spre podul aflat în apropiere. Între timp a apărut şi gaşca securistă, care număra douăzeci şi unu de persoane, mult mai numeroasă decât cea a lui Sătmar, care era compusă numai din opt. După circa o jumătate de oră a apărut şi maşina lui Maniu, pe ţărmul celălalt. În maşină se aflau, în partea din faţă şoferul şi un colonel de armată. În spate, lângă marele om politic, se afla Gheorghe Pop, fost ministru în guvernul Maniu. În secunda când podarul a desfăcut podul ca să se apropie de maşină, securiştii au încercat să urce pe pod. Sătmar şi oamenii săi nu i-au lăsat şi-a urmat o încăierare ca-n filme. Au reuşit până la urmă să-i biruie pe atentatori, nu fără să-şi „procure” câteva vânătăi serioase, însă i-au asigurat astfel lui Maniu trecerea liberă, fără alte incidente, peste râul Someş. În aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, poliția i-a arestat pe toţi cei care participaseră la salvarea lui Maniu, inclusiv pe Gabriel Sătmar. La operaţiune a participat Briceag în persoană, care a coordonat totul, precum şi Iulius, ajutorul său. Sătmar îşi aminteşte, cu o undă de dispreţ pe chip: „Trebuie să vă spun că Iulius ăsta era un derbedeu din Dej care a participat la Revoluţia din Spania, pe timpul lui Franco. Când Revoluţia a fost înăbuşită, acesta – împreună cu ceilalţi ciraci: Teohari Georgescu, Ana Pauker şi Vasile Luca – a fugit la Moscova. Iulius s-a întors în ţară împreună cu armatele sovietice. Purta uniformă militară, deşi nu făcea parte din nicio unitate. Briceag l-a luat imediat după aceea ca ajutor al său la Securitate”. Întâmplarea de la podul plutitor a cântărit însă greu de tot în dosarul lui, până la un eveniment petrecut târziu, prin 1980, când era deja revizor contabil la Uzina de Automobile Piteşti și norocul său a fost că i s-a permis să sustragă vreo trei declaraţii-delaţiune ale unor foşti colegi de la Dej care scriau acolo, printre altele, că a simpatizat cu P.N.Ţ. şi menţionau că a fost arestat. Podul plutitor de la Dej a fost însă, peste numai câteva luni, în toamna lui 1946, imediat după alegerile trucate de către comunişti, scena unei tragedii cumplite, ca atâtea altele pe care a trebuit să le suporte poporul român. Nici acum, la atâţia ani după eveniment, nu se vorbeşte mai nimic despre execuţia a doisprezece ţărani de către Securitate, iar supravieţuitorii evenimentului susţin că e vorba de un număr mult mai mare de victime. 

Mihai Dan, fost deținut politic: pușcării, chinuri, furt tehnologic

Mihai Dan, fost deținut politic din Cluj-Napoca s-a născut la 24 septembrie 1931 la Poienile de sub Munte, lângă Sighet. Locuia la Beiuş şi urma la Braşov cursurile Facultăţii de Silvicultură când a fost arestat la 17 septembrie 1951. A fost judecat, într-un lot de 17 tineri, printre care fraţii Liviu şi Virgil Brânzaş, Petre Stanciu, Traian Lusca, ş.a. Tribunalul Militar Oradea l-a condamnat la cinci ani de închisoare corecţională, condamnare care l-a purtat prin închisorile Oradea, Jilava, Borzeşti, Oneşti, Aiud. A fost eliberat în 7 octombrie 1955, după patru ani de detenţie… Despre detenția de la Aiud acesta povestește cum, la un moment dat, pentru că se simţea realmente rău, a fost internat în spitalul din penitenciar, unde medicii erau cu toţii deţinuți. A stat o săptămână–două în spital, după care a fost mutat din „celular” în fabrică, unde a lucrat ca frezor şi strungar pentru executarea motocicletei „IJ”, proiectată de un inginer român din puşcărie, Stambuleanu. Patentul îi va fi însuşit de către ruşi, iar ulterior motocicleta va fi fabricată, în serie, în URSS. “L-am cunoscut bine pe inginer. În fabrică s-a făcut motocicleta, de la zero, s-a amenajat până şi o pistă de încercare în curte şi am fost cu toţii acolo când au verificat-o. I-au spus să muncească serios la ea, fiindcă dacă-i iese proiectul îl eliberează. Din contră, după ce a ieşit o minunăţie i-au mai dat bietului om zece ani de puşcărie. Nu ştiu să fi ieşit viu de acolo” – adaugă el. Tot acolo, în 1953, la „jelania” lui Stalin făcută în careul ce s-a constituit în lagăr, cu acest prilej, trece pe lângă o moarte iminentă. Povesteşte Mihai Dan: „Ne-au băgat în careu, unde se afla şi comandantul lagărului. Acolo, mă vede acesta şi mă întreabă de ce mă mişc încolo şi încoace şi-i agit şi pe ceilalţi. Şi-mi ordonă să ies din careu şi să mă îndrept spre gardul electric. Eu mă duc încolo, fac vreo câţiva paşi şi mă întorc. El scosese pistolul ca să mă execute, vezi Doamne sub pretextul că am vrut să evadez, dar am realizat ce dorea să facă şi m-am întors spre el. I-am zis, în faţă, să tragă ca să-l văd cum trage în mine. El insista în continuare să mă întorc spre gard. Nu m-am întors – aşa că până la urmă s-a mulţumit să mă blesteme, după care şi-a pus pistolul înapoi în toc”.

                                                                                           Sorin Grecu