Un artist xilogravor în plin secol XXI: Mircea Pop, “omul arhaic” din Hăşdate

Artistul plastic Mircea Pop din Gherla poate fi considerat o pasăre rară printre artişti prin fermitatea cu care îşi vânează idealul în domeniul xilogravurii, picturii, sculpturii şi ceramicii. Este descendentul unei străvechi familii de xilogravori din Gherla, ajunse prin el la a şaptea generaţie. Iar criticii sunt unanimi în ceea ce-l priveşte şi declară că Pop este de departe cel mai important şi mai original artist plastic al zonei, însă drumul spre celebritate îi este deocamdată stopat de faptul că omul  este “enervant” de modest, ataşat doar trăirilor şi viziunilor sale, încăpăţânându-se – asemeni unui Don Quijotte modern – să rămână între tiparele autoimpuse.

“Pop, cel mai consistent artist plastic al Gherlei ”

Un telefon dat aproape la întâmplare artistului plastic Mircea Pop din Hăşdate – un cartier al municipiului Gherla –  mă determină să-l vizitez din nou, la şase-şapte ani de la prima noastră întâlnire. Aflu că între timp a mai organizat câteva expoziţii şi a mai “atacat” nişte genuri noi. Plus că porecla pe care i-a dat-o subsemnatul  –  “omul arhaic” – a făcut prozeliţi, importanţi critici se artă ai ţării preluând din zbor apelativul respectiv. Şi chiar aşa şi este: omul îşi împarte viaţa între vocaţia de profesor de arte plastice la Liceul “Ana Ipătescu” din Gherla, cea de artist al temelor ancestrale şi vajnic fermier dedicat creşterii animalelor. De această dată ne întâlnim în centrul oraşului Gherla şi ne deplasăm, împreună, pe jos la Muzeul de Istorie din Gherla ca să-i vizitez expoziţia de paloşe ancestrale, totemice, intitulată “Straja”. Acolo după ce admirăm creaţiile ne aşteaptă directorul muzeului, dl. Mihai Meşter care ne mărturiseşte direct: “Omul este un unicat din punctul de vedere al permanenţelor pe care le are cu muzeul şi al performanţelor sale – inclusiv ceramica, pictura, pe lângă cele mai vechi, sculptura şi xilogavura. Iar expoziţia lui, permanentă de la noi, intitulată sugestiv “Straja”, pe o temă nouă în creaţia acestuia a fost prezentată publicului pentru prima oară în Muzeul xilografiei, deschis în gospodăria artistului, din Hăşdate – iar acum se află aici, la muzeu. Calitatea lui Mircea Pop: este cel mai consistent artist pe care-l deţine Gherla – asta fără urmăde îndoială – prin valoarea ideilor sale. Însă modestia lui este chiar enervantă pentru că la talentul său ar trebui să se poziţioneze la această oră la un alt nivel. Dar în perspectiva verii viitoare talentatul artist va deschide o expoziţie şi la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. De asemenea, şi ca om este unul cu totul special, mai ales prin dragostea lui pentru oameni ţi pentru de animale. Astfel, de la el am învăţat cum să-mi înfiinţez o mică fermă de oi şi capre, însă spre deosebire de Mircea eu am reuşit, recent, să-mi cumpăr şi tractor”.

“Eu reprezint a şaptea generaţie de xilogravori”

Pornim apoi spre Hăşdate, aflat la circa doi kilometri de municipiul Gherla şi alţi cinci de Mănăstirea Nicula.  Îmi spune că „înainte vreme” erau arondaţi la comuna Livada – iar pe vremea ungurilor, la Dăbâca. Păşim în curtea casei strămoşeşti a familiei Pop. Pe frontispiciul căsuţei, ca să se vadă din stradă, e fixată o placă din lemn care ne informează că aici se află „Muzeul de xilogravură Hăşdate”. O altă plăcuţă este plasată la intrare şi conţine fraza: „Această casă a fost construită de dulgherul şi xilograful Pop Simion în 1852 – 1858. Recondiţionată în 1998 – 2005.” Intrăm în „casa din mijloc”. Sunt uimit de muzeul care se desfăşoară în interior. Peste tot sunt expuse, într-o ordine desăvârşită, zeci, sute de obiecte ceramice sau de lemn, creaţie a artistului – dar şi copii ale xilogravurilor primului meşter din familie, Gheorghe Pop. Îşi continuă istorisirea Mircea Pop: „Gheorghe, tatăl lui Onisie şi Simion a fost cel mai performant xilogravor din Transilvania şi totodată părintele xilogravurii tip-icoană. Practic, acest gen de artă exista în epocă doar la Hăşdate, pentru că la mănăstirea Neamţu, unde exista un atelier similar, se făcea doar ilustraţie de carte. Gheorghe Pop avea trei oameni care îi vindeau lucrările prin târguri: Todor Moldovan – zis „Mâţu”, Ioan Goron şi Iacob Perint. Iată însă cum a intervenit decăderea lui: şi-a cumpărat multă hârtie de tipar, în suluri şi le-a dus la armenii din Gherla, care s-au angajat să-i vândă xilogravurile. Dar aceştia, ca să scape de concurenţa pe care le-o făcea, nu i-au mai dat banii pe marfă, astfel că Gheorghe a fost nevoit să-şi vândă toate tiparele – iar mai târziu şi gospodăria. Bunicul-meu a fost cel care a răscumpărat casa asta, după ani grei de trudă”.

Pe grinda de lemn a tavanului camerei sunt scrijelite cuvintele: „Pop Simion – 1858”. Camera de alături, ridicată înaintea celorlalte două, în anul 1852, e şi ea datată cu anul construcţiei, iar fostul „şopru” e însemnat cu anul 1867. Mircea Pop îmi spune, cu hotărâre: „Cum ar veni, eu vreau să umplu acest gol din destinul familiei mele, pentru că ultimele trei generaţii nu s-au ocupat cu xilogravura, au avut cu totul alte ocupaţii. În ciuda acestei sincope, după Gheorghe Pop eu reprezint, practic, cea de-a şaptea generaţie de xilogravori. Şi s-a mai întâmplat un lucru aproape incredibil cu mine. Fără să ştiu că strămoşii mei înfiinţaseră această artă în Transilvania, eu m-am apucat, de unul singur să execut xilogravuri, pe teme moderniste. Aveam, cum s-ar spune, arta asta în sânge. Am descoperit câteva dintre lucrările lor – aflate acum la mine, în copie – abia în anul 2008, la Biblioteca Academiei Române, filiala din Cluj, în albumele lui Karoly de Visky.” Culmea ironiei – adaugă el zâmbind cu amărăciune – la Muzeul de Artă din Cluj, supraveghetorii din sală nu i-au permis nici măcar să le atingă, să le pipăie materialul, pentru ca nu cumva să lase amprente. Îşi continuă artistul explicaţia: „Mai târziu Florian Dudaş, orădean, unul dintre cei mai importanţi cercetători de artă veche din Transilvania mi-a adus acasă albumul stră-străbunicului meu, Gheorghe Pop, intitulat „Xilogravura veche de la Muscelul Mare”. Acolo, lângă Deva, într-o biserică de lemn fuseseră găsite piesele, iar ele se află depozitate astăzi la Episcopia din Arad. Am aflat că tot de aici, din casa asta, au „zburat” şi opt tipare faţă-verso, deci şaisprezece lucrări, la Muzeul Naţional, secţia etnografie din Budapesta”

Spirit rebel

Părăsim muzeul familiei şi ne îndreptăm spre gospodăria lui Mircea Pop, situată la o distanţă de câteva sute de metri. Ajungem în faţa unei case impunătoare, cu etaj, construită lângă o casă veche, bătrânească. Gazda mă lămureşte că din cei zece fraţi câţi au fost iniţial la părinţi, astăzi mai trăiesc doar nouă. Asta după ce în urmă cu câţiva ani sora lor cea mică a murit într-un accident misterios de tren. „Etajul casei mi-a rămas mie după moartea ei, iar la parter locuieşte o altă soră de-a mea”, îmi explică el. Urcăm la etajul somptuoasei locuinţe, parţial finisate. Peste tot sunt expuse xilogravuri – dar şi icoane vopsite pe lemn, alături de „arbori cosmici” – stâlpi totemici de lemn, viu coloraţi, cu simboluri care de care mai surprinzătoare. Însă, înainte de a afla povestea icoanelor şi a „arborilor cosmici” vreau să aflu mai multe despre biografia lui Mircea Pop. Începe prin a-mi mărturisi că e absolvent al Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj, în anul 1998, şi actualmente îşi câştigă pâinea ca profesor de educaţie plastică la Liceul „Ana Ipătescu” din Gherla. Adaugă apoi: „Până să ajung în acest stadiu, pe vremea lui Ceauşescu am muncit timp de vreo unsprezece ani la „CERO”, Institutul de Cercetări Ceramice Cluj, instituţie lipită de fosta Fabrică de Porţelanuri „Iris”. Am plecat de acolo „cu cântec”, în 1991, după un proces. Mi se desfăcuse contractul de muncă pentru că n-am respectat nişte ordine ilegale ale conducerii, neconforme contractului încheiat între noi. Am câştigat, după un an şi jumătate în care am stat „pe tuşă” – şi marea mea bucurie a fost că un an mai târziu am intrat şi la Academie, după alte patru încercări anterioare.”

Oameni sub vremuri

Stăm de vorbă şi cu sora lui Mircea Pop, Silvia Rodica Pop. Aceasta ţine cu tot dinadinsul să-mi expună o preoblemă pe care o are cu justiţia din zonă, arătând că e vorba, fără îndoială de “un grup infracţional organizat care se ocupă cu retrocedări ilegale din terenurile foştilor proprietari, care deţin acte şi moşteniri legale”. Povesteşte femeia, cătrănită tare: “De 26 de ani ne judecăm pentru terenul care este şi grădina casei noastre, dar în ciuda actelor a fost atribuit unor inşi cu relaţii înalte la Cluj şi care neam de neamul lor n-au avut teren în zonă. Dar cei de la comisia locală de atribuire l-au acordat fără şovăire în ciuda actelor pe care le deţinem – titlul de proprietate, contractual de vânzare-cumpărare din 1930, pe numele bunicilor din partea mamei, extrase de carte funciară tot pe numele bunicilor, testamentul prin care se lasă mamei proprietatea respectivă şi în urma testamentului din 1950 ea devine proprietar cu drept de moştenire legal şi testamentar. Toate aceste dovezi n-au fost luate în considerare şi ni s-a râs, pur şi simplu, în nas”. În tot acest timp îl zăresc pe Mircea Pop jucându-se cu un căţel. Îmi mărtruiseşte că dragostea fratelui său pentru animale este nemărginită şi acesta ar fi capabil să stea în compania lor ore întregi. Apoi îl strigă, şi-l trimite să-mi arate câteva decupaje ale unor articole din presă despre creaţia lui profundă şi originală. Omul se execută şi aduce cu sine un teanc de reviste de artă, multe prestigioase. Îndrăznesc, în timp ce le răsfoiesc, să-l întreb care-i motivul burlăciei sale, până la şaizeci de ani, vârsta lui de acum. Îmi răspunde, nu fără o urmă de tristeţe: „Am avut o prietenă de la Cluj, care a venit aici la Hăşdate, dar după trei zile s-a întors în oraş. N-a înţeles nimic din binefacerile vieţii de la ţară. Oricum, încă n-am întâlnit femeia care să fie pe acelaşi „calapod”, care să aibă aceleaşi principii şi scopuri în viaţă cu mine. Totuşi nu mi-am luat nădejdea că o să-mi întemeiez şi eu, cândva, o familie. Iar echilibrul interior mi-l găsesc prin artă şi totuşi am şi o prietenă, profesoară la Facultatea de Arte din Oradea, dar ne desparte distanţa, fapt care ne determină să nu putem niciunul dintre noi renunţa la lumea noastră”. Adaugă că a muncit pe brânci la restaurarea casei-muzeu şi la ridicarea noului atelier, în curte. Crede, de altfel, că locul acesta, Hăşdate este cel mai potrivit pentru meseria sa, şi tot aici găseşte, fără probleme şi lemnul necesar sculpturilor. Vorbind despre maniera sa de lucru, arată că icoanele pe lemn sunt lucrate în stilul lui Stan Pătraş de la Săpânţa şi a meşterilor iconari de la Sighet: „Eu am sânge maramureşan în vene. Între „totemurile” mele şi crucile pictate de la Săpânţa există o legătură, în sensul că ambele sunt profund arhaice şi viu colorate. Eu sunt şi asta mi-am dorit să fiu: un om arhaic, care să reia, de la începuturile sale, arta lemnului şi xilogravura. Totemurile pe care le creez, asemeni stâlpilor caselor din Maramureş, alungă duhurile rele şi necazurile din gospodărie. Asta-i şi explicaţia rugurilor de Sfântu’ Gheorghe, puse de sătenii din Hăşdate, pe porţile lor, asemeni unor cununi. Sau a roţilor de foc cărora tinerii le dau drumul din vârful dealului, cu strigături, de sărbători…

Ce spun criticii de artă despre opera lui Mircea Pop. Nicolae Băciuţ, Vatra Veche, iunie 2011: ”Pe dealul din spatele Casei-Muzeu lucrările lui, în diverse registre compoziţionale, devin orizont de lumi complementare. Omul arhaic îşi configurează un cosmos al său, pe care-l populează cu simboluri, care îşi extrag esenţa din mitologiile unui spaţiu de substanţă sacrală”.

Ioan-Pavel Azap, revista TRIBUNA: “Noe dă drumul tuturor vieţuitoarelor pământului la vederea curcubeului. Lumea trăieşte în numele acestor vieţuitoare – simboluri cu care  a convieţuit în  corabie, ele având un “eu” foarte dezvoltat. Fiecare om care are un corespondent din acea corabie care acum se găseşte în natură. Lucrările au nume ca Omul Pasăre, Omul Urs, Omul Cuib, Omul Fluture, etc. Omul este cununia cerului cu pământul, ieşirea din lume, din poreclă, este calea rătăcită. Lucrările sunt duale, cosmice şi individualizate, se citesc pe verticală având suprapunere de până la şapte simboluri din semne. Arca lui Noe este fiinţa noastră interioară”.