Un destin exemplar – preotul greco-catolic Ioan Bota din Floresti

Preotul profesor Ioan M. Bota are 95 de ani şi povesteşte domol, fără patimă, asemeni tuturor celor care au trecut prin închisorile comuniste şi au iertat.Cu lumina credinţei pe faţă, ne aminteşte un adevăr dureros şi foarte actual:

”Am învăţat că a fi preot înseamnă apostolat si jertfă, nu funcţionar bisericesc”.

Părintele este decorat cu Crucea Sf Iosif, cea mai importantă distincţie a Bisericii greco-catolice.

Războiul, aşa cum l-am trăit 

”Al doilea război mondial m-a prins la Bucureşti, unde eram elev refugiat la Scoala Normală a ”Societăţii”.Mi-am luat diploma de învăţător, în 1942, şi am plecat la Blaj, ca să urmez cursurile Academiei Teologice Unite.Numai că ordinul mareşalului Antonescu ne-a luat pe toţi prin surprindere: şi studenţii de la Teologie trebuiau să facă armata, aşa că m-a trezit mutat la Şcoala militară de ofiţeri de infanterie de la Câmpulung-Muscel.” Ioan Bota absolvă cursurile acestei şcoli, coordonate de un ofiţer german, la începutul anului 1944.Dupa mai multe cicluri de aplicaţii în jurul localităţii Ocna Mureş, în martie a plecat cu Regimentul 91 infanterie Alba Iulia sa apere Moldova.”

Experienta frontului, în Moldova. Prizonier la ruşi

Am ajuns în judeţul Neamţ, la Poiana Veloaiei, o pădure în care ruşii erau infiltraţi.Îşi aşezaserăarmele în scorburile copacilor seculari şi nu era chip să trecem de ei.Eu eram comandantul unui pluton de mitraliere”, povesteşte Ioan Bota.” Era vital să ocupăm pădurea, dar ne-am oprit la 150 de metri de poziţiile ocupate de ruşi.Statul major a dat ordin sa îi scoatem pe ruşi cu orice preţ.Comandantul Serghievici a cerut întăriri, altilerie si aviaţie, dar nu a primit niciun ajutor.S-a sinucis.În locul lui a venit Damian Rusan, care avea să devină după razboi comandantul trupelor regale”.Luptele au continuat pâna la 23 august 1944, când regimentul – adică ceea ce a mai rămas din el – a fost mutat sa apere graniţa.La foarte scurt timp ostaşii sunt luaţi prizonieri de ruşi.Aproape 1000 de oameni vor fi încolonaţi şi escortaţi, inclusiv cu câini lupi, spre Rusia.Episoadele de acum cunoscute despre confiscarea ceasurilor (davai ceas) si a lanternelor s-au repetat aidoma.Iar raţia de mâncare consta într-o lingură de păsat fiert în apă.La Paşcani, peste cărţile din biblioteca şcolii aruncate în curte zăcea împuşcat un cal al armatei române.Au fost preluati de un ofiţer politic, un politruc, evreu din Basarabia, care lăuda necontenit armata sovietică…Popasul lângă un lac nu a însemnat o baie binevenită, pentru că lacul era plin de lipitori.Flămânzi si murdari, prizonierii au ajuns în lagărul de la Botoşani, construit de nemţi si români tocmai pentru prizonierii ruşi.Dar cursul istoriei a mers în altă direcţie.

”Am trecut Prutul în plânsete, 1500 de suflete de români” 

Următoarea escală a fost pe graniţă, la Ripiceni.Basarabenii le-au dat din puţinul pe care îl aveau.Au mâncat împreună mămăligă cu prune şi castraveţi.

Destinaţia de etapă a fost Bălţi, un lagăr în care se aflau si prizonieri germani.”Mâncam o pâine tare ca piatra, multi au murit acolo.Am avut o infecţie pe faţă, tratată, nu se ştie prin ce minune, de un medic neamţ prizonier, un maior catolic, cu care vorbeam”, îşi aminteşte preotul Bota.

Au rămas la Bălţi până în octombrie, când un ordin i-a îndreptat spre lagărul de la Oranki, la 560 de km de Moscova, aproape de izvoarele Volgăi.”Ne-au urcat în trenuri de marfă, cîte 45 într-un vagon, şi din 100 în 100 de km deschideau uşile şi aruncau în şanţ trupurile celor morţi.Drumul a durat o săptămână până la Moscova.

”Elita armatei romane de pe front era în aceste vagoane de animale” 

Printre ofiţeri erau mulţi preoţi, unii demni, alţii deja colaboraţionişti.”Am mâncat doar peşte sărat si mulţi au murit strigând dupa o picătură de apă…”.Cele trei zile petrecute în capitală le-au adus supravieţuitorilor haine curate, pentru că erau plini de păduchi.”Păstram o iconiţă cu Isus în mânecă şi nu mi-au găsit-o la percheziţie”.Talismanul avea să îl însoţească pe părintele Bota întreg prizonieratul de la ruşi.

La Oranki au ajuns de 7 noiembrie, aniversarea marii revolutii ruse.

”Era multă tăcere, nu vorbeam niciodată despre război” 

La Oranki II 74 prizonierii au fost cazaţi în barăci, săpate în pământ, puţin peste nivelul solului.Clima subpolară şi vânturile puternice nu permiteau altfel de constucţii.”Eram tot timpul flămânzi! Îmi amintesc că am găsit fitile înmuiate în unt şi le-am mâncat…primeam dimineaţa ceai de ovăz, prăjit şi fiert, şi pâine, la prânz o caşa (terci de grâu) şi o supă lungă, iar seara acelaşi ceai cu caşa, la gamelă.”Cei duşi la carceră nu supravieţuiau – mureau îngheţaţi.Erau consideraţi duşmani ai poporului, ai democraţiei şi pedepsiţi pentru orice cuvânt, orice suspiciune ori delaţiune.Provocatorii nu lipseau.Un învăţător din Basarabia i-a propus lui Bota să intre în KGB, dar el a reuşit să se eschiveze.

Angajament pro sovietic, pe o hârtie de sac de ciment 

La Oranki, Ioan Bota a fost pus să semneze un angajament că va lupta pîna la moarte împotriva hitleriştilor, că va lupta ca românii sa fie buni prieteni ai URSS şi ca va contribui cu toate puterile la democratizarea ţării, în sensul sovietizării ei.Declaraţia a fost dată pe o hâtie ruptă dintr-un sac de ciment si a însemnat intrarea în Divizia Horea Cloşca şi Crişan creată acolo pentru ofiţerii români.

Pregătirea militară se făcea după regulamentele sovietice, o experienţă nou pentru că Ioan Bota ”trecuse” deja prin instrucţie germană şi românească.

” Primul drum în ţară va fi la mormântul părinţilor mei, să le mulţumesc” 

…asta le spunea camarazilor comandantul Ciobanu, absolvent al Academiei Militare de la Fontainebleau, acum prizonier de război în URSS. Capitularea Gemaniei, la 9 mai 1945 a însemnat si eliberarea din lagăr.Soldaţii au trecut Nistrul la începutul verii.În toate localităţile pe care le traversau disperarea romanilor faţă de regimul lui Stalin era imensă.Dupa popasuri la Tighina şi Iaşi, Regimentul Horea, Cloşca şi Crişan a ajuns la Bucureşti.Ioan Bota avea 25 de ani, o cariera militară pe care nu o dorise, o facultate netrminată si multe iluzii pierdute.

”Mama ştia că am murit si mi-a pus parastas” 

Când regimentul a fost mutat la Piteşti, câteva săptămâni mai târziu, la sediul Regimentului 4 infanterie voluntari, Ioan Bota şi-a revăzut fratele, pe Mihai,  care pornise din Maramureşul natal să îl caute.Întreaga familie l-a crezut mort în prizonieratul rusesc…

La Piteşti comandamentul militar era dublat de unul politic, în persoana lui Walter Roman, tatăl primului premier al Romaniei de după 1989.A fost o perioadă cu multe operaţiuni de transport, de rutină, şi cu multă îndoctrinare ideologică.Bota îşi vizita prietenii de la Partidul Naţional Ţărănesc în secret, pentru că devenea din ce în ce mai periculos să ai convingeri nesovietizate.”Armata trebuie integrată în societate, sub patronajul tovarăşului Stalin” era lozinca cea mai des auzită.

Ioan Bota: Eu, care mi-am dorit o viaţă întregă să predic adevărul, acum trebuia să mint 

În acest stagiu a fost avansat la gradul de ofiţer politic, mai mare decât acela de ofiţer combatant.Numai ca niciodată convingerile si educaţia nu i-ar fi permis să slujească o asemenea cauză.La doua săptămâni a făcut cerere de demisie din motive medicale (nu mai auzea cu o ureche), i s-a aceeptat, dar de atunci a fost urmărit fără încetare de  ”ciuma roşie”.

Întors la Blaj ca să îşi reia studiile la Teologie, nu este primit de episcopul Frenţiu pe motiv că este… comunist.A fost reprimit doar după ce episcopul greco-catolic de Bucureşti a intervenit pentru el. Cardinalul Iuliu Hossu l-a ajutat cu bani pentru a-si termina studiile. Absolvă Academia Teologică Unită din Blaj în 1948,  ca şef de promoţie.

Din perioada studentiei  Ioan Bota rememoreaza un episod dramatic.La aniversarea Revolutiei de la 1848, studentii teologi au cântat pe stradă Deşteaptă-te, române! şi Imnul Regal, au citit un fragment din proclamaţia lui Simion Bărnuţiu.Grupuri de muncitori agitaţi s-au adunat să îi împrăştie , cu arme albe, dar şi cu puşti, cu care trăgeau spre cladirea seminarului.”În ajutorul  nostru au venit ostaşii de la aeroport şi, urmare a acestui fapt, comandantul aeroportului a fost degradat şi arestat.Iar noi, de frica muncitorilor, am dormit nopţi la rând cu bâte şi cărămizi sub perine”, încheie preotul.

Avea să fie arestat în 22 iulie 1948 ”pentru statornicie în credinţa catolică” şi închis în mai multe penitenciare din Ardeal, între care Aiud şi Cluj.

O viaţă de om şi un destin exemplar: Ioan M. Bota, născut în Maramureş, trăitor în Floreşti – Cluj.

Repere biografice

Ioan M. Bota s-a născut la 16 ianuarie 1920, în comuna Rona de Jos, pe atunci în plasa Sighet , judeţul  Maramureş, doilea din cei şapte copii ai lui Mihai şi Mărincuţa Bota. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar în 1942 a obţinut diploma de învăţător la Şcoala Normală din Bucureşti si a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie de la Câmpulung-Muscel.

A participat la război, comandând un pluton de mitraliere, în zona Paşcani – Iaşi, iar la 23 august 1944, a căzut prizonier la sovietici. În 1945 s-a întors din prizonierat şi s-a încadrat ca ofiţer cu gradul de locotenent major la Regimentul Piteşti. A demisionat şi s-a înscris la Academia Teologică Română Unită de la Blaj, unde a obţinut licenţa în teologie.

La 22 iulie 1948, a fost arestat ca agitator contra comunismului, iar apoi a fost judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj, pentru răspândire de publicaţii interzise şi predici contra noii orânduiri socialiste. A trecut prin închisorile din Satu Mare, Cluj, Aiud, iar la 25 noiembrie 1949 a fost eliberat.

A  lucrat apoi ca zilier la Atelierele „16 Februarie” din Cluj şi a reuşit să-şi continue studiile începute în paralel cu cele teologice, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj, pe care o absolvă în 1952. A făcut studii de limbă rusă, pentru a putea fi numit profesor la liceul din Aiud. Aici, a predat limba rusă, limba română şi istoria, iar în decembrie 1955, s-a transferat în comuna Floreşti, comuna natală a soţiei.

Între anii 1956 – 1962, Ioan M. Bota a urmat, la fără frecvenţă, Facultatea de Litere şi cea de Istorie a Universităţii din Cluj, iar între 1969 – 1977 a urmat doctoratul la Universitatea din Bucureşti, în specialitatea istorie.

 După reintrarea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în perioada 1990–1998,  Ioan M. Bota a fost preot la Huedin, judeţul Cluj şi a predat teologia, ca profesor universitar la Oradea, iar între 1990–2002, la Institutul Teologic Greco-Catolic din Cluj.(Wikipedia)

Comuna Floreşti este cea mai mare din ţară, cu o populaţie de aproape 23 000 de locuitori la recensământul din 2011.

Vechimea localităţii este mult mai mare decât prima  atestare documentară, din 1272, ca Feneşul Săsesc- denumire păstrată până în 1924- pentru că urmele locuirii sunt prezente încă din paleolitic, neolitic şi epoca bronzului, aşa cum arată descoperirile arheologice.(La Cetatea fetei se găsesc, după unii istorici, resturile unei cetăţi antice).Documentele din secolul al XIII-lea  arată că moşia a fost transcrisă de regele Ştefan al Ungariei pe numele lui Andrei, fiul contelui local Mihail.Un eveniment foarte important în viaţa Floreştiului a fost ziua de Crăciun a anului 1787, când, printr-un decret directorial, Gheorghe Şincai înfiinţa aici prima şcoală românească de stat. Iar vechimea şi continuitatea neîntreruptă a populatiei româneşti este atestată si de bogăţia si varietatea folclorului din zonă. În comună exisă patru lăcaşuri de cult: Biserica Ortodoxă „Sfântul Dumitru” (fostă greco-catolică), Biserica Greco-Catolică „Sfântul Nicolae”, Biserica Romano-Catolică, (monument de secol al XIV-lea, edificiu construit în stil gotic târziu), şi Mănăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.

Prin aşezarea sa la porţile Clujului şi prin vechimea vieţii sociale şi culturale româneşti, Floreştiul se numără printre localităţile specifice istoriei poporului român din Transilvania.(extrase din cartea ”Floreşti-Cluj, străveche vatră de istorie româneasc” de Ioan M. Bota, Ed Societăţii Culturale Pro Maramureş, 2000)

Carmen Ionescu