Episodul XXVIII – În timp ce un om din Marea Britanie este condamnat pe viaţă pentru crimă a unei persoane dispărute, în fiecare an dispar din această ţară 275.000 de britanici.
După ce Completul de judecată de la Royal Court of London constată faptul că pentru acuzare „cazul” s-a bazat pe dovezi circumstanţiale, că niciodată cadavrul soţiei domnului Robert Ekaireb nu a fost găsit, că nu există dovezi criminalistice privind locul sau cauza decesului, că nu s-au găsit probe nici în proprietăţile sau vehiculele familiei Ekaireb şi că acuzarea nu a putut construi un caz clar privind modul sau momentul când soţia acuzatului, doamna Li Hua Cao, a fost ucisă, Judecătorul Nicholas Cooke ia decizia deosebit de dură şi distrugătoare pentru orice fiinţă umană, o decizie lapidar motivată, de condamnare pe viaţă a domnului Robert Ekaireb, cu posibilitatea de eliberare condiţionată abia după 22 de ani de închisoare în regim de recluziune totală.
Toate bune şi frumoase, numai că există o mare problemă a oficialităţilor engleze care ne comunică faptul că în fiecare an din Marea Britanie dispar, nici mai mult nici mai puţin decât 275.000 (douăsuteşaptezecişicinci de mii) de cetăţeni englezi. Da, am scris cifra şi cu litere, pentru a fi riguros cu informaţia, căci mi se pare terifiant de mare, atâta timp cât mulţi dintre ei nu mai apar niciodată şi nimeni nu plânge după ei, aşa cum i-au imputat personajului nostru, condamnat pe un simplu denunţ făcut de o chiriaşă de origine rusă, rău platnică, intrată în conflict direct cu familia Ekaireb.
Numărul oamenilor care dispar din U.K. a atins niveluri record, factorul-cheie fiind globalizarea şi recesiunea mondială. Mulţi se întorc repede, dar şi mai mulţi sunt cei care nu se mai întorc niciodată.
Situaţia e cu atât mai explozivă, dacă mă gândesc că Marea Britanie este, totuşi, ţara cea mai securizată din lume. În fiecare zi, 13 milioane – da, 13 milioane – de camere TV urmăresc 24 din 24 de ore mişcările tuturor celor care ajung în Regat. Oamenilor li se ia codul PIN de la cărţile de credit pentru a fi introduşi în bazele de date, se evaluează imediat posibilitatea de creditare, tocmai pentru a-i avea sub control. Paza de cartier îşi face datoria, urmărind şi supraveghind orice mişcare sau mutare de domiciliu. Oamenii, fie că sunt cetăţeni britanici sau ai altor ţări, pot fi reperaţi prin Facebook, prin e-mailuri sau prin GPS, încât ai putea crede că nici munsca nu poate scăpa neobservată.
De curând, ziarul Independent on Sunday, în urma unei investigaţii jurnalistice, a stabilit că numărul britanicilor care dispar în fiecare an ar atinge cote record.
Persoanele dispărute în fiecare an se consideră a fi în jurul cifrei de 275.000.
Această cifră este echivalentul unui oraş de talie medie, aşa cum sunt în întreaga lume, despre care poţi spune, metaforic vorbind, că a dispărut, s-a volatizat, ceea ce înseamnă că, la nivel de ţară, la fiecare două minute dispare un om. Mulţi sunt găsiţi repede ori se întorc de bunăvoie, dar cei mai mulţi nu o fac, pleacă şi bun plecaţi rămân. Unii dispar cu zecile de ani, iar unele surse, inclusiv din poliţie, susţin că numărul britanicilor care lipsesc de lângă familie sau prieteni mai mult de un an este între 16 şi 20 de mii de persoane, dispariţii prin care de fapt se evită plata impozitelor şi taxelor către stat.
Dispariţiile pe termen lung presupun folosirea de nume false, slujbe cu plata cash, locuirea cu chirie pe termen scurt sau în hoteluri. Pentru familiile lor rămâne, inevitabil, suferinţa dispariţiei, trauma, vina, furia şi indignarea împotriva organelor statului care se ocupă cu siguranţa cetăţenilor, aşa cum este Poliţia Metropolitană.
Disconfortul, atât pentru familie, cât şi pentru organele statului, este că oamenii dispăruţi nu sunt consideraţi morţi, dar nici chiar vii, aşa că salariile sunt stopate, companiile de asigurări nu plătesc, facturile nu pot fi achitate, iar liniile telefonice de urgenţă arondate celor dispăruţi nu discută şi nu dau datele personale ale acestora din cauza Legii de protecţie a datelor.
Dar mai mult decât orice, dispariţia pe termen lung, aşa cum este cazul doamnei Li Hua Cao, lasă în urmă un mister dureros şi chinuitoarea neputinţă de a răspunde la întrebările fireşti : Ce s-a ales de ei, unde ar putea fi, de ce au plecat etc. ???
Cu privire la doamna Li Hua Cao, organele judiciare au găsit de cuviinţă să mai bifeze un caz rezolvat, învinuindu-l de crimă pe Robert Ekaireb, soţul legitim al dispărutei, în condiţiile în care există totuşi martori din diverse colţuri ale lumii care au întâlnit-o şi au avut relaţii cu dânsa, ori pur şi simplu au socializat, mult după data când justiţia a considerat că ar fi fost ucisă, nimeni însă nefiind siguri de acest lucru, nici măcar cei care au dat o sentinţă atât de dură.
Voi continua cu noi exemple de notorietate despre cazuri de persoane care au fost plecate ani de zile, fără să ştie nimeni ceva despre ei, persoane care au reapărut chiar şi după 25 de ani de la momentul când s-a constatat dispariţia lor.
PREŞEDINTE FONDATOR OADO
Prof.univ.dr.(av.) Florentin SCALEŢCHI
