Primul preşedinte al României postdecembriste a ajuns la vârsta de 80 de ani. Ion Iliescu şi-a serbat ziua în avans, pe 2 martie, alături de câţiva colegi de partid şi de cei care mereu l-au apreciat şi l-au respectat. Ion Iliescu a devenit unul dintre cei mai importanţi politicieni ai României, fiind mereu prezent în spectrul politic din ultimii 20 de ani. Agreat sau deopotrivă huiduit de români, a influenţat în cea mai mare măsură viaţa politică post-comunistă. Iliescu este direct responsabil de întârzierea reformelor, ceea ce a plasat România la coada ţărilor UE din punctul de vedere al dezvoltării economice. Gazeta de Cluj prezintă în continuare traiectoria acestuia în politica românească.

Activitatea politică înainte de Revoluţie
Născut în 3 martie 1930, Ion Iliescu a ajuns, în 1949, membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc (ulterior UTC), iar în 1954 secretar al organizaţiei. La 19 august 1956 a fost ales preşedinte al Comitetului de organizare a Asociaţiilor Studenţeşti, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior va deveni şef de secţie la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului (1969-1971), secretar al Comitetului PCR Timiş şi Iaşi (pânã în 1977), preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984), iar între anii 1965-1984 membru al CC al PCR. Îndepărtat din structurile de conducere ale PCR de Ceauşescu, după 1971 (fiind printre singurii tovarăşi care nu şi-a făcut autocritica în urma apariţiei "Tezelor din iulie"), a ocupat funcţia de secretar-adjunct al comitetului judeţean al P.C.R. din Timiş, apoi din Iaşi, din 1984 fiind îndepărtat cu totul din funcţiile de conducere. A avut funcţia de director al Editurii Tehnice până în 1989. Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), apoi în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi în final în Partidul Social Democrat (PSD).

După 1989

Încă din primele ore ale Revoluţiei române, în seara zilei de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a fost desemnat în fruntea noului organism de conducere a statului român: Consiliul Frontului Salvării Naţionale. A dat citire, la posturile de radio şi televiziune naţionale, Comunicatului către ţară, la elaborarea căruia a participat. După 1990, asociaţiile de revoluţionari l-au acuzat de implicare în reprimarea violentă a evenimentelor din decembrie 1989 sau în mineriade, cele mai violente mişcări de stradă în Europa anului 1990. În justiţie însă nu s-a putut dovedi nimic, astfel că Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990, în 2008, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A fost preşedintele României în perioadele 1990-1996 şi 2000-2004.
Din 2006, este preşedinte de onoare al PSD, partid pe care l-a fondat în 1990 sub denumirea iniţială de FSN (Frontul Salvării Naţionale). Iliescu este o figură dominantă şi controversată a politicii româneşti de după 1989. În timpul mandatelor sale a început, timid, reformele politice, sociale şi economice. În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma au descins în Bucureşti pentru a înăbuşi manifestaţiile antiguvernamentale. Iliescu declara la vremea respectivă că scopul anchetei este "răzbunarea" împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că preşedintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală.

Golanii şi minerii

La începutul anului 1990, Bucureştiul a cunocut mai multe manifestaţii de amploare împotriva regimului proaspăt instalat de Ion Iliescu. Studenţii şi susţinătorii de atunci ai partidelor istorice (PNŢCD, PNL şi PSDR) acuzau conservarea structurilor comuniste de putere. Cea mai amplă a fost manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, ai cărei protagonişti au fost etichetaţi drept „golani” de şefului de atunci al statului. În replică, o serie de mari personalităţi culturale, cum a fost Eugen Ionesco, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi ai secolului trecut, s-au declarat „golani”. În seara de 13 iunie, în urma unei diversiuni a Poliţiei, Iliescu a chemat minerii din Valea Jiului în Bucureşti pentru a „restabili ordinea”. Aceştia au maltratat timp de două zile locuitorii oraşului, participând la sute de arestări ilegale.

Comunistul Iliescu

Ion Iliescu a imprimat României de după căderea lui Nicolae Ceauşescu un parcurs politic şi economic de tip comunist. S-a opus vehement restituirii caselor naţionalizate către proprietarii de drept, astfel că România a pierdut zeci de mii de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). A rămas celebră o apreciere a sa, lansată cu ocazia unei întâniri la Satu Mare cu reprezentanţi ai judecătorilor, conform căreia „sfânta proprietate privată este un moft”. Iliescu s-a opus cu îndârjire şi privatizării marilor întreprinderi industriale, astfel că majoritatea platformrelor din marile oraşe au ajuns la faliment. România a întârziat cel puţin şase ani acest proces, care a debutat abia în 1997, după ce Iliescu a fost învins în alegerile prezidenţiale de Emil Constantinescu. Cu toate că s-a declarat un politician de stânga, preocupat de soarta celor mai săraci cetăţeni, sub oblăduirea lui Ion Iliescu s-a dezvoltat cea mai coruptă reţea politică din Europa, cea a baronilor PSD. De fapt, chiar Iliescu a caracterizat jefuirea salbatică a economiei naţionale de către membrii partidului pe care l-a condus drept „capitalism de cumetrie”.

Moscova, dragostea lui

Ion Iliescu a urmat studii de inginerie la Moscova în anii 50, perioada celui mai dur stalinism. Cotidianul ZIUA a avansat în 1995 ipoteza că fostul şef al statului ar fi agent KGB (Securitatea sovietică), însă presa nu a putut proba niciodată această presupusă apartenetenţă la un serviciu străin de informaţii. Totuşi, două episoade din biografia postrevoluţionară a lui Ion Iliescu sunt revelatoare pentru relaţiile sale de ataşament faţă de fosta Uniune Sovietică, cel mai periculos inamic extern al Românie, sub a cărei ocupaţie am fost oficial două decenii, iar neoficial, prin regimul politic, 45 de ani. În decembrie 1989, fără să-i ceară nimeni acest lucru, Ion Iliescu a sunat – conform propriilor declaraţii publice – la Ambasada Sovietică de la Bucureşti, pentru a anunţa „cine suntem şi ce vrem”. Un an mai târziu a semnat un tratat dezonorant cu Uniunea Sovietică, stat desfiinţat în august 1991, după puciul eşuat al comuniştilor ruşi împotriva lui Mihail Gorbaciov. Tratatul nu a intrat niciodată în vigoare, întrucât nu a mai fost votat în Parlament.

Adina Botîrcă
Dorin Petrişor

1 COMENTARIU

  1. Sunteti subiectiv rautaciosi.Nu Iliescu-comunistul, ci mai potrivit ar fi Basescu-comunistul.Indiferent ce zice Basescu, face exact ca in comunism. Si voi va faceti ca nu vedeti. Jalnic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.