De ceva vreme, de ceva vreme bună, am uitat cum arată propria noastră ţară. „Piciorul de plai” şi „gura de rai” ni le aducem din ce în ce mai vag aminte. În mare măsură este numai şi numai vina noastră. Pentru că deşi putem da vina, pe bună dreptate!, pe drumurile şi şoselele proaste, aglomerate şi mereu blocate de TIR-uri răsturnate sau căruţe anacronice şi care nu ne îndeamnă la hoinărit prin ţară sau la (re)descoperirea frumuseţilor cu care ne lăudăm atât de mult prin intermediul unor branduri mai mult sau mai puţin inspirate, trebuie să recunoaştem că am devenit o naţiune de leneşi apatici şi de snobi în devenire.
Leneşi apatici pentru că preferăm, dintr-o comoditate aproape criminală, să ne călcăm în picioare la „iarbă verde” prin Făget sau la Sf. Ion („de aia, că-i aproape!”) şi snobi în devenire pentru că preferăm turismul, ce-i drept mult mai civilizat, mai atractiv şi mai ieftin!, din alte ţări („de aia, că trebuie, cumva, să ne dăm mari în faţa vecinului care şi-a făcut concediul la Cojocna!”).
Din păcate, nici eu nu fac excepţie de la regulă.
Întâmplarea şi numai întâmplarea a făcut ca drumul să mă poarte, la sfârşitul unei săptămâni, spre Valea Drăganului. Recunosc că îmi era puţin groază. Nu mai ştiam nimic de Valea Drăganului de vreo 25-30 de ani, de pe vremea când eram elev (pionier sau utc-ist). Pe atunci, ţin minte că la Valea Drăganului era o tabără de elevi şi că unii dintre colegii mei care ajunseseră acolo se umpluseră de râie şi păduchi.
Dar, odată ajuns acolo, am avut parte de una dintre cele mai plăcute şi mai neaşteptate surprize din ultima vreme. Valea Drăganului pare un paradis pierdut, iar eu mă bucur că l-am redescoperit. Fusesem invitaţi de Marius Moşuţan un „personaj” în adevăratul sens al cuvântului sau, aşa cum singur s-a caracterizat, „un tip în vârstă de 55 de ani, fost actor în Pistruiatu’, actualmente dezvoltator imobiliar, inginer constructor, autodidact, artist dar, făcând socoteala şi trăgând linie, un constructor mincinos (pentru că, de fapt, este pasionat de arhitectură), un speculant cu şi de talent (pentru că reuşeşte să găsească frumuseţe în orice, de la o simplă piatră la o banală creangă de copac)”.
Am intrat în Valea Drăganului parcă paraşutaţi sau teleportaţi în alte coordonate „spaţiu-timp” şi am întrebat cum putem ajunge la „locul cu pricina”. O lele ne-a lămurit: „Tăt înainte şi apoi pă mâna dreaptă treci podu’ peste vale şi aţi ajuns, maică!”
Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât bucăţica de paradis nu e chiar la vedere. Practic, distanţa din banal şi spectaculos este de doar câţiva zeci de metri de la drum. Pare doar o impresie, dar mai-mai că sunt convins că pacea, liniştea şi frumuseţea nealterată a naturii izvorăsc de aici.
Domeniul parcă atins de aripa unor îngeri este împărţit de doi prieteni: Mircea Barna, fostul mare baschetbalist al Clujului, şi Marius Moşuţan, gazda noastră, pe care „l-am luat la întrebări” între două „gâturi” de bere rece ca gheaţa.
Reporter: Marius, când ai demarat…, nici nu ştiu cum să numesc colţul ăsta de rai,… acest proiect?
Marius Moşuţan: Cam prin anul 2000. Aveam o lucrare la un hotel, aici, în Valea Drăganului. Stăteam mult pe aici. Sigur, aveam şi mulţi „timpi morţi”, deci şi mult timp liber, aşa că am încercat să fac ceva util. Am început prin a pune la punct domeniul lui Mircea (n. red.: Barna) şi a mă ocupa de construcţia casei lui de pe acest domeniu (n. red.: Despre casa lui Mircea Barna şi domeniul lui din Valea Drăganului presa clujeană a scris la vremea respectivă şi chiar mă făcuse curios. Dar realitatea mi-a depăşit cu mult aşteptările!).
Aici era, practic, o mlaştină, iar localnicii mă „încurajau” spunându-mi ca „no, aci, nimic n-a ieşi!” M-am înţeles cu Mircea şi m-am apucat de treabă, încet-încet, pas cu pas, puţin câte puţin.
Rep.: Aşadar?
M.M.: Apa are memorie, nu are rost să lucrezi împotriva ei. Am deviat şi regularizat cursul Văii Drăganului de-a lungul întregului domeniu, iar din acel moment totul a devenit un exerciţiu de imaginaţie. Lacul pe care îl vom popula, în curând, cu păstrăvi, podeţele, căsuţele, locurile de grătar, roata de moară, podul suspendat peste vale, foişoarele, toate sunt elementele unui singur tablou pe care eu l-am vizualizat cu mult înainte de a mă apuca de lucru.
Rep.: Văd foarte puţine materiale prelucrate, finite. Totul pare un puzzle realizat din elementele naturii. Aş spune că eşti un non-conformist care apelează mai degrabă la materiale neconvenţionale decât la cele convenţionale. Deşi, ce poate fi mai convenţional decât lemnul, piatra, argila sau stuful?
M.M.: Întradevăr, „neconveţional” şi „convenţional” sunt doi termeni care şi-au inversat, în vremurile acestea, sensul şi înţelesul. Îi înţelegem exact pe dos de cum ar trebui. Acum, conveţionale sunt sticla, inoxul, betonul, cimentul, plasticul, din păcate… Am evitat să folosesc alte materiale decât cele pe care le aveam la îndemână: lemnul din pădure (de preferat cel de forme sau esenţe ciudate), piatra din albia râului, argila şi stuful din mlaştină, blana animalelor, cioburile de sticlă şi faianţă deturnate din drumul lor spre groapa de gunoi. Mobilierul, în proporţie de 100%, este realizat din crengi sau crăci de forme ciudate, aduse de către ţăranii de aici direct din pădure. La fel, podeţele. Aleile sunt pavate cu piatră de râu, şemineul l-am făcut din argilă şi cioburi de faianţă. Dar nu lipseşte confortul. Avem canalizare, apă, curent, încălzire. E frumoasă natura, dar nu trebuie, în mod obligatoriu, să ne întoarcem în Evul Mediu, nu?
Rep.: Eu, unul, sunt cu adevărat entuziasmat de ce ai reuşit să faci aici…
M.M.: Până la urmă, să ştii că nu a fost deloc uşor. Este foarte dificil şi trebuie să fi extrem de atent să nu exagerezi, să nu treci de linia extrem de fină care te aruncă în kitsch. Eu cred că am evitat acest lucru şi sunt mulţumit de cum au ieşit lucrurile.
Rep.: Planuri de viitor?
M.M.: Mai multe. Dar cu privire la ce este aici, mă gândesc să transform acest domeniu într-un club turistic privat. Aşadar, nu deschis oricui, pentru că vreau să evit manelizarea acestui loc, ci un spaţiu destinat prietenilor sau celor care apreciază natura şi modul în care am subjugat-o. Celor sătui de betoane, asfalt, termopane şi de viaţa ternă, dar totodată agitată a oraşului. Îl văd şi ca pe un spaţiu de creaţie.
Rep.: Marius, îţi mulţumesc pentru tot. Pentru invitaţie, pentru găzduire, pentru ocazia de a sta de vorbă cu tine. Sunt convins că vom mai avea prilejul să stăm la taclale şi pe marginea altor subiecte, pentru că, întradevăr, eşti un personaj în sens frumos al cuvântului, iar viaţa ta de până acum pare o carte de aventuri, din păcate necitită.
M.M.: Mulţumesc. Te asigur că ne vom mai vedea. Data viitoare vom da, negreşit, la păstrăv.
Valea Drăganului nu mai seamănă deloc cu ceea ce îmi aduceam eu aminte sau credeam că este. De vechea tabăra de elevi nici măcar nu ştiu ce s-a ales. Ştiu doar că frumuseţea Văii Drăganului atrage tot mai mulţi turişti, iar aceştia au la dispoziţie, momentan, peste 600 de locuri de cazare în hoteluri şi pensiuni. Pentru că oricât de mult ar dori aceştia să vadă miracolul realizat de Marius Moşuţan, acest lucru nu este posibil. Eu m-am numărat printre puţinii norocoşi…
Cristian Bara
