Deşi a rămas în amintirea românilor în special datorită evenimentelor teribile din Piaţa Universităţii, mineriada din iunie 1990 a reprezentat o perioadă în care democraţia proaspăt câştigată a fost ameninţată, în primul rând prin limitarea libertăţii presei. Prezentarea evenimentelor la TVR a fost făcută unilateral. Televiziunea, simbol al Revoluţiei, a fost încă o dată subordonată intereselor puterii. Ziarul „România Liberă” a fost împiedicat să apară în zilele de după mineriadă, iar publicaţiile locale făţiş de partea demonstranţilor s-au lovit de o grevă a tipografilor. În schimb, ziarele aservite F.S.N.-ului, foste publicaţii de partid, au avut din plin tuş şi hârtie pentru a denigra manifestanţii din Piaţa Universităţii.
Gazeta de Cluj vă prezintă integral texte ale unor articole din ziarele locale şi centrale care au emanat din Scânteia. Este vorba de Adevărul în libertate, şi Adevărul. Am luat legătura cu doi dintre autorii acestor articole, Ilie Călian şi Maxim Danciu, aflaţi în momentul de faţă la conducerea publicaţiilor locale Făclia şi, respectiv, Tribuna.
Profesorul şi publicistul Ion Maxim Danciu ne-a declarat că articolul „Minerii au mai căştigat o dată” este doar jumătate dintr-un material care a fost divizat. Danciu este de părere că articolul a fost rău interpretat, că nu i-a lăudat pe mineri şi că pentru a înţelege aceasta trebuie să citim întregul material. „Au trecut 20 de ani, multe lucruri pot fi spuse altfel. Nu am ce să vă spun, asta a fost”, ne-a spus redactorul-şef al publicaţiei clujene Tribuna. Ilie Călian ne-a declarat că despre aceste lucruri nu se poate vorbi la telefon, însă până la închiderea ediţiei nu am reuşit să ne întâlnim cu domnia sa pentru a discuta despre articolul din 1990.
Într-un interviu publicat de ziarul Adevărul, Lelia Munteanu îşi mărturiseşte regretul pentru ceea ce a scris în 1990. „Crâncene vremuri! Fireşte că, între timp, imaginea mea despre fenomenul „Piaţa Universităţii" s-a nuanţat, s-a curăţat mult. Relatările de atunci? Un meşteşug de propagandă primitivă. Unii le făceau (probabil) la ordin, alţii din prostie. Mă număr printre cei din urmă, dar prostia şi confuzia nu sunt niciodată circumstanţe atenuante”, a declarat aceasta. Referitor la articolul „Îndemn venit din cavernă”, jurnalista a spus: „Sinistru text! E şi semnătura mea acolo – mi-l asum. Un articol sinistru şi din perspectiva de atunci, şi din perspectiva de acum. (…) N-am obosit să spun, de atunci, că am greşit cumplit! Am şi scris-o”. Se pare însă că este o excepţie.
Cristian Tudor Popescu este în continuare convins că protestul din Piaţa Universităţii a fost un complot ţărănist. Într-un interviu acordat ziarului Adevărul la 20 de ani de la Duminica Orbului, când F.S.N.-ul a câştigat alegerile, CTP povesteşte că evenimentele din piaţă au început la 22 aprilie, „dar nu ca o mişcare a societăţii civile, a oamenilor de pe stradă. A fost clar o mişcare politică de opoziţie a activiştilor ţărănişti care au ocupat în mod ilegal carosabilul de la Universitate. Asta e grav! Nu ceruseră aprobare pentru nimic. În jurul acestui nucleu au început să se strângă diverse categorii de oameni. Eu am văzut Piaţa Universităţii în mai multe momente ale ei. Piaţa a fost o fiinţă care a arătat în diverse moduri. De la 30-40 de inşi care au ocupat carosabilul, până la aproape 40.000 de oameni.
După care, în faza finală, după alegeri, a rămas o adunătură de declasaţi. Nu s-a intervenit împotriva oamenilor care au format fenomenul „Piaţa Universităţii". După pierderea alegerilor de către partidele de opoziţie, chiar liderii informali ai pieţei, cum ar fi Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, au spus: „Ajunge! Nu mai avem ce să facem. S-a votat, asta e, mergem acasă!". Partea civilizată a Pieţei a plecat şi au rămas nişte declasaţi, sub 100 de inşi, persoane de o condiţie extrem de dubioasă, care stăteau în nişte corturi, fără niciun Dumnezeu, în faţa hotelului Intercontinental”.
Cu toate că presiunea asupra presei de opoziţie a fost intensă, trecând de la „greva tipografiştilor” la ameninţări şi subterfugii economice, insistenţele externe pentru a reda presei libertatea de care trebuie să se bucure într-un stat cu adevărat democratic au scurtcircuitat planurile puterii de a-şi asigura consensul în rândul populaţiei prin prezentarea unilaterală a evenimentelor din ţară.
„În 1990 singura publicaţie din Cluj care a apărat valorile democratice şi a cenzurat derapajul dictatorial al echipei Ion Iliescu – Frontul salvării Naţionale (actualul PSD) a fost revista NU. În acea perioadă săptămânalul NU a ajuns la un tiraj de 100.000 de exemplare, cea mai mare parte a tirajului fiind vândut în Bucureşti, fiind un săptămânal cu distribuţie naţională, iar la Bucureşti în zilele reprimării demonstranţilor pentru democraţie în perioada 13-15 iunie a fost chiar redactorul-şef Alin Fumurescu, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii. Evenimentele din 15 iunie comandate de Ion Iliescu şi de FSN au fost o încercare clară de a reinstaura dictatura în România şi doar presiunea SUA şi a aliaţilor europeni a făcut ca acest lucru să nu devină realitate. Din cauza ordinelor date de FSN muncitorii de la Poligrafia Cluj au refuzat timp de aproape două săptămâni să tipărească revista NU, aşa cum şi la Bucureşti România Liberă, care era campioana naţională anti-FSN şi anti-Iliescu nu a apărut din aceleaşi motive o perioadă de timp. Nereuşind să închidă săptămânalul Nu şi alte ziare ostile puterii FSN a mărit preţul hârtiei de ziar în primele şase luni ale anului 1990 de 100 de ori, guvernul de atunci dându-şi seama că cea mai importantă opoziţie împotriva sa nu era cea a apartidelor istorice PNŢ şi PNL, ci opoziţia făcută de către firava presă independentă de atunci. În acele zile, când eu şi colegii mei am fost ameninţaţi inclusiv cu suprimarea fizică nici măcar nu visam ca după 17 ani să fim membri ai NATO şi ai Uniunii Europene. Oricum, cei care au scris împotriva intelectualilor, împotriva democraţiei scriu şi astăzi şi nici măcar nu le pare rău pentru ce au făcut”, ne-a povestit Liviu Man in acea perioada directorul saptaminalului NU .
Diana Gabor
