Cea mai veche scrisoare în limba română datează din vara anului 15211. De fapt, scrisoarea, de vreo 15 rânduri, toate scrise în alfabetul chirilic, nu are dată şi nici nu ar trebui numită scrisoare2. Este vorba de un raport trimis din Ţara Românească, intrată în ultimele luni de domnie ale lui Neagoe Basarab († 15 septembrie 1521), de către Neacşu <Lupu?> din Câmpulung (care nu era – „în mod obligatoriu” – credincios domnului valah) judelui Braşovului, <Jo>Han<ne>s Benkner (care nu era – tot „în mod obligatoriu” – prietenul viitorului sfânt ortodox Neagoe). Informarea, „operativă” să-i spunem, privea mişcările turcilor şi mai ales marşul sultanului Soliman I Magnificul asupra Belgradului, aflat în componenţa Regatului Ungariei (oraşul avea să cadă pe 29 august 1521; peste exact 5 ani, a avut loc bătălia de la Mohács).
După Strasbourg, dar înainte de Reformă
Precum atâtea alte izvoare privind istoria românilor, „scrisoarea” nu a fost descoperită de vreun român şi nici nu a fost păstrată în vreo arhivă din Ţara Românească ori din Moldova. „Raportul” a fost găsit în arhiva oraşului – săsesc – Braşov de către Friedrich Stenner în 1894 [1893] (descoperirea a fost trecută în dreptul lui Nicolae Iorga, al cărui cumnat a fost braşoveanul Ioan Bogdan). În plus, în lumea de rit grec (ortodoxă), scrierea nici nu ar fi atras prea multă atenţie, întrucât limba Bisericii (slavona) se cala(se), se potrivea/ potrivise pe „limbile naţionale” (mai ales bulgara şi sârba, dar – desigur – şi rusa). În Estul Europei (altfel spus, în Europa Centrală sau Europa Central-Răsăriteană), situaţia este puţin diferită în rândul credincioşilor de rit latin (printre catolici). Cu Vestul Europei, comparaţia este în general de evitat (de pildă, cel mai vechi text „complet” în proto-franceză, corect spus: într-un fel de altă latină, sunt Jurămintele – regale – de la Strasbourg din 842,), deoarece duce adesea numai la exprimările de tipul: pe când voi construiaţi catedrale…
Textele (uneori doar rânduri) păstrate – integral sau parţial – în croată, maghiară sau poloneză sunt mai semnificativ mai vechi decât „scrisoarea lui Neacşu”, dar sunt eminamente de natură religioasă, devoţională (Halotti beszéd és könyörgés, „discurs de înmormântare şi rugăciune”, datează din ultimul deceniu al secolului al XII-lea). Când vine însă vorba de informări cotidiene (să le spunem „vernaculare” cu sensul de bază de „domestice”), situaţia se schimbă. Trebuie să aşteptăm răspândirea Reformei (în anii 1530) în regatele – catolice – ale Ungariei, Poloniei ori Croaţiei pentru ca scrierile în limbile „naţionale” (i.e. simplu spus: nu în limba Bisericii, latina în aceste cazuri) să se înmulţească. Fie şi doar din această perspectivă, mesajul de la 1521 al valahului Neacşu către sasul Hans nu mai apare atât de „înapoiat”.
Pe când voi zideaţi catedrale, noi trimiteam sms-uri
În 1905, Ioan Bogdan a (re)numărat nu mai puţin de 250 de documente în slavonă, păstrate la Braşov şi scrise în Ţara Românească până la moartea lui Radu al IV-lea cel Mare (1508), nedoritul înaintaş al lui Neagoe. Dintre ele, 14% aveau dată. 86% nu conţineau vreun element de datare (procentajul trece de 90% dacă ne raportăm la totalul de 472 de documente socotite de către Grigore Tocilescu concomitent cu Ioan Bogdan, dar cu datări nesigure, o bună parte dintre aceste surse fiind ulterioare domniei lui Neagoe). Erau misive cotidiene (mai pe şleau: „sms-uri medievale”) ale unei elite (domn, boieri, negustori sau ierarhi) care nu scria „din an în Paşte”, sigur nu în slavonă şi chiar – sigur la 1521 – în română (tot în ediţia lui Bogdan, din cele 62, i.e. spre 100, de acte în latină găsite, doar 6 nu aveau datare completă).
„Realitatea valahă” de la sfârşitul Evului Mediu era chiar mai „specială”. Cele mai vechi „statute nobiliare” (păstrate) din Regatul Ungariei au fost întocmite de boierii făgărăşeni (1508). După bătălia de la Vaslui (1475), doi fraţi, unul din Ungaria, celalalt din Imperiul Otoman, comunicau – în scris – în valahă. Varianta latină a omagiului de la Colomeea, prestat de Ştefan al III-lea cel Mare lui Cazimir al IV-lea Jagiello („din cauza” lui Matia Corvin şi a pierderii Cetăţii Albe) a fost tradusă din română (1485). La acea vreme, la Cetatea Albă, Fiore di virtù (o culegere de predici, mai „papistaşă”) fusese tradusă din italiană în valahă sau moldavă de Gherman. A fost retradusă, din română, în slavonă de călugărul rus (moscovit) Veniamin Rustin, la 1492.
Ne putem astfel întreba: când am fost „mai înapoiaţi”? În Evul Mediu ori mai apoi? Sigur este că, la vremea Renaşterii, nu am fost – cu mult – mai prejos decât diplomaţii (spionii) statelor italiene. Eram şi destul de „citiţi”.
Note
1. http://arhivamedievala.ro/webcenter/faces/oracle/webcenter/page/scopedMD/sb1ac891c_2b6f_47a7_b1ce_e311bc50c24e/PortalHome.jspx?_adf.ctrl-state=rtienhubf_4&_afrLoop=29618655745429082#!%40%40%3F_afrLoop%3D29618655745429082%26_adf.ctrl-state%3Dq4sq238kl_4
2. Vezi inclusiv https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_lui_Neac%C8%99u.
Alexandru Simion
Citește și: O firmă din Cluj ”în cumetrie” cu Deltamed a câștigat 300 milioane de lei
