Moartea cerebrală şi transplantul de organe

Cum schimbă medicina definiţia morţii:

Cel mai recent volum semnat de Ştefania Kory Calomfirescu, „Moartea cerebrală şi problema transplantului de organe”, apărută în luna septembrie la Editura Ecou Transilvan, este o carte document care se adresează întregii lumi medicale, începând cu studenţii, rezidenţii, medicii de familie, medicii specialişti şi primari din toate specialităţile medicale, pentru a obţine informaţiile cele mai recente în legătură cu moartea cerebrală, transplantul de organe şi managementul acestora.

Temele principale ale volumului reprezintă două probleme extrem de complexe şi de mare actualitate, care dincolo de dezbaterile intense din cadrul comunităţii medicale, pot fi interesante şi pentru „laici”. Cartea este scrisă în aşa fel încât, cu excepţia termenilor de specialitate mai puţin accesibili termenului larg, oricine poate înţelege progresele şi dilemele asociate celor două subiecte.

Aşa cum arată şi autoarea, impactul transplantului de organe asupra populaţiei a determinat implicaţii deontologice, economice şi de altă natură, obligând unele ţări la o legislaţie mai permisivă, iar în altele mai limitată. Aceste decizii afectează în mod direct, chiar vital, sute şi chiar mii de persoane în fiecare an.

Progresele din lumea medicală internaţională în ceea ce priveşte transplantul de organe se reflectă şi în activitatea din sănătatea românească. Pentru a detalia acest subiect extrem de complex, Ştefania Kory Calomfirescu l-a invitat la un dialog pe domnul academician Constantin Popa.

Constantin Popa arată, în acest dialog, că extinderea transplantului de organe a dat posibilitatea neurofiziologilor să înţeleagă mai bine mecanismele morţii cerebrale şi în acelaşi timp a permis acumularea unei experienţe care a determinat o exigenţă adecvată în stabilirea criteriilor pentru prelevarea de organe, în vederea transplantului.

Despre autoare

Ştefania Kory Calomfirescu, distins neurolog şi remarcabil memorialist, membru în Consiliul Director al Universităţii Cambridge, unde a primit medalia de aur a mileniului, este autoare a opt tratate de neurologie şi a multor cărţi şi reviste de specialitate, dar şi de proză. Posesoare a două certificate de inovator, şefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei instituţii. Profesor univ. dr. Stefania Kory Calomfirescu a contribuit şi la deschiderea Spitalului Clinic de Recuperare şi a dispensarului din comuna Bălan.

Ce este moartea cerebrală?

Mult timp “moartea” a fost considerată oprirea permanentă a inimii şi respiraţiei. Mai târziu, când Bjorn Ibsen, Danemarca, a inventat respirația artificială în 1950, respirația şi bătăile inimii au putut fi menținute şi în comele profunde.

Declararea morţii cerebrale îşi are originea în raportarea celor 23 de cazuri ale unui tip de comă, numită coma de passe de către Mollret şi Gonlon, prin descrierea clinică şi tehnică a electroencefalogramei.

Moartea cerebrală a fost definită ca o comă ireversibila cu abolirea reflexelor. Este un proces ireversibil datorită necrozării neuronilor, urmat de scăderea cantităţii de sânge circulant. În cele mai multe cazuri, după ce s-a pus diagnosticul de moarte cerebrală, tratamentul şi terapia artificială pentru menținerea în viață nu au sens sau etică.

La adulți, cele mai frecvente cauze ale morții cerebrale sunt traumele fizice şi un tip de accident cerebral cunoscut ca hemoragie subarahnoidă. La copii, cele mai frecvente cauze sunt legate de violenţă. Însă stări precum hipotermia, medicația sedativă sau paralitică sau prezenţa bolilor metabolice grave pot fi confundate cu moartea cerebrală.

Transplantul de organe în cifre

Din anul 2006 funcționează o nouă lege a transplantului de organe şi țesuturi (Titlul VI din Legea 95/2006), actualizata şi completată, în special în partea care privește celulele şi țesuturile.

Ca rezultat al activității de transplant, în prezent în România s-au efectuat peste 1000 de transplanturi renale (în centrele universitare București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Constanţa şi Oradea), peste 100 de transplanturi hepatice în Institutul Clinic Fundeni, peste 50 de transplanturi medulare, peste 30 de transplanturi cardiace, etc.

Patru din zece români declară că nu sunt de acord să-şi doneze un organ după deces, iar 29% spun că sunt indecişi. De asemenea, 35% dintre cei chestionaţi nu ar fi de acord ca un membru decedat din familia lor să-şi doneze un organ şi cam tot atâţia spun că nu ştiu cum ar proceda dacă ar fi puşi într-o astfel de situaţie. Aproape jumătate dintre românii care refuză donarea de organe spun că nu ştiu să-şi motiveze decizia, în timp ce 15% afirmă că nu au încredere în sistemul medical. 17% oferă motive religioase pentru refuzul de a dona organe. Acestea sunt rezultatele unui Eurobarometru realizat în anul 2009, la cererea Comisiei Europene, pe un eşantion de 1.000 de români.

Primele transplanturi de organe din România

Primele încercări de transplant de organe în România datează încă de la începutul secolului XX şi se datorează doctorului Florescu care, lucrând în cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultăţii de Medicină din București, a efectuat mai multe transplanturi experimentale de rinichi. Operațiile nu au fost însă încununate de succes.

În 1958 Prof. Dr. Agrippa Ionescu realizează primul transplant de piele într-un cadru spitalicesc organizat, iar în 1962 este efectuat primul transplant de cornee. În a doua jumătate a secolului trecut, Sergiu Duca la Cluj-Napoca şi Vladimir Fluture la Timișoara şi Dumitru Popescu-Fălticeni împreună cu Emil Papahagi la Spitalul de Urgenţă Floreasca București, efectuează transplant experimental de ficat.

Primul transplant reușit al unui organ solid din Romania la om a fost cel efectuat de Profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viaţă, iar acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat, efectuat la Timișoara de o echipă condusă de Prof. Dr. Petru Drăgan.