Profesorul emerit dr. Ioan Piso, despre decăderea Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei: Felix Marcu s-a obișnuit să rostogolească proiecte de milioane

Într-un interviu pentru Gazeta de Cluj, fostul director al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT), profesorul emerit dr. Ioan Piso a dezvăluit o perspectivă critică asupra evoluției instituției și a deciziilor controversate luate de conducerea MNIT, în special sub directoratul lui Felix Marcu. Cu experiența sa vastă în domeniu, petrecând mai bine de un deceniu la șefi MNIT, profesorul Ioan Piso subliniază problemele majore cu care s-a confruntat instituția, aducând la lumină proiectele ratate din lipsa de interes a actorilor implicați, dar și cum actualul director al MNIT a fost preocupat de conservarea sitului arheologic Sarmizegetusa romană numai după ce a simțit mirosul banilor. 

Reporter: Domnule profesor, ca fost director al muzeului, cum vedeți situația în care a ajuns instituția?

Ioan Piso: Pentru a se înțelege esența ar fi nevoie de un istoric al problemei. Aș porni de la adevărul că Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei reflectă nu numai istoria Clujului și a Transilvaniei sau contribuția acestora la făurirea României Mari, ci și ceea ce reprezentăm noi înșine pentru civilizația europeană. Tocmai de aceea acest muzeu a fost un fel de școală pentru generații de elevi, de pensionari și, în general, pentru orice cetățean iubitor de istorie și de cultură – asta atâta timp cât a putut fi vizitat. Or, dezastrul s-a produs în 2009. Eu eram dat pentru a treia oară afară din funcția de director al muzeului pentru opoziția mea față de proiectul distrugerii Roșiei Montane, răstimp în care conducerea interimară a semnat cu o firmă din București un contract în valoare de 12 mil. de euro în vederea a ceea ce a numit „reorganizarea expoziției de bază”. Era clar că s-a pus la cale o mare hoție, fiindcă pentru o asemenea operațiune nu era nevoie în mod cinstit nici de a zecea parte din sumă. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, aceeași conducere a procedat la mansardarea aripii vechi a muzeului, fără a verifica trăinicia fundațiilor. Notez că proiectul era făcut de un arhitect pe nume Szabó, întâmplător tatăl dnei Csilla Hegedüs. Urmarea a fost pericolul iminent de colaps al întregii aripi vechi, ceea ce a necesitat evacuarea tezaurului și a altor secții esențiale ale muzeului. Să ne întoarcem însă la așa-zisa „reorganizare”. S-a ajuns în toamna lui 2009 să se cheltuiască 1,7 mil. de euro pentru împachetarea și evacuarea exponatelor și pentru măsurători, „simulări pe calculator” și alte povești. Mai multe nu au ajuns să comită, pentru că la începutul anului 2010 am câștigat un nou proces împotriva Ministerului Culturii și a trebuit să fiu repus în funcție. Odată reînscăunat, am pus niște întrebări: Unde este expoziția? Ce s-a întâmplat cu mobilierul? La cine se află sutele de metri patrați de parchet fin și în perfectă stare? Unde sunt banii? Timp de un an m-am rugat de toate autoritățile, mai ales de Ministerul Culturii, să lămurească aceste chestiuni, dar nu am primit niciun răspuns. Mi-am luat atunci inima în dinți și i-am cerut firmei fie justificarea tuturor cheltuielilor, fie restituirea banilor. Urmarea a fost o dojană la telefon din partea dnei Csilla Hegedüs, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, iar după două zile pensionarea mea de către aceeași instituție. Măsura era ilegală, deoarece cartea mea de muncă era la Universitate și nu la muzeu. Am câștigat procesul la Curtea de Apel București, dar l-am pierdut la Înalta Curte de Casație și Justiție. Eșecul meu a fost urmat de cel al Curții de Conturi, în fața Tribualului și a Curții din Apel din Cluj. A fost de-ajuns ca judecătoarele implicate să numească un „expert”, de care nu auzise nimeni, și care să afirme că reorganizarea unei expoziții este o operă de artă, originală și inimitabilă. Cum adică, orice toaletă și orice chiuvetă sunt realizări originale și inimitabile? Spațiul nu-mi permite să dau mai multe amănunte din această rușinoasă epopee, așa că mă mulțumesc să reproduc o întrebare a avocatei mele din București: „Chiar credeați, dle Piso, că dacă ați cerut restituirea banilor, veți câștiga procesul?”. Haideți să lăsăm de-o parte naivitatea mea și să trecem mai departe.

R: De ce credeți că Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei nu se bucură de vizibilitatea pe care o merită, având în vedere valoarea sa culturală și istorică?

Ioan Piso: Din nefericire, muzeul clujean nu are vad, adică nu este situat într-una dintre piețele centrale, ci pe străduță lăturalnică. Din 1997, de când am fost numit director al muzeului, am încercat să obțin ca sediu Hotelul Continental, Hotelul Melody sau vechea Primărie. Nu am avut suficient sprijin politic. Cu toate acestea, am fost ajutat de admirabilul ministru de atunci al culturii, Ion Caramitru, să achiziționez un teren viran de lângă muzeu (astăzi parcarea muzeului). Pe acesta și în locul a două case alăturate, puse de primărie la dispoziția muzeului, putea fi ridicată o nouă aripă, cu spații moderne de expoziție și cu depozite. Proiectul a căzut, fiindcă primarul de atunci, Gheorghe Funar, a schimbat destinația celor două case. A fost un demers de „mare patriot”.

Felix Marcu a fost numit director al muzeului în anul 2016. Beneficiind de un sprijin politic, de care eu nu beneficiasem niciodată, putea relua proiectul din bani europeni, iar astăzi Clujul ar avea un muzeu cu care se putea mândri. Sunt convins că dl. primar Emil Boc ar fi pus umărul. Asta pe Felix Marcu nu l-a interesat. Avea, în al doilea rând, obligația de a reface expoziția de bază de la începuturile preistoriei până la Revoluția din decembrie 1989. Avea din ce, fiindcă muzeul clujean deține cel mai bogat patrimoniu din țară. Nu l-a interesat nici asta. În schimb, ne-am pomenit cu un așa-zis Muzeu al Identităților și Conflictelor Transilvănene, iar asta nu în Cluj, ci în Florești, în apropiere de propria-i casă. Nu am multe de adăugat criticilor îndreptățite ale Prof. Doru Radosav. Din câte cunosc eu, ca istoric și descendent al unei vechi familii românești transilvănene, au existat în Transilvania momente de criză interetnică, dar relațiile predominante și persistente au fost cele de bună vecinătate. Spiritualitatea transilvăneană și, implicit, cea românească, a avut numai de câștigat din influențele culturale reciproce, iar astăzi trebuie să veghem ca fiecare cetățean, indiferent de limbă, să fie mulțumit că trăiește în România. Cine are, deci, interesul, în afară de cercul lui Felix Marcu, să reînvie fantasmele trecutului? Locul tuturor etniilor din Transilvania este chiar în Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Aici și nu la Florești este locul în care să fie înfățișate, cu pricepere și cu respect, realizările fiecăreia, din care să reiasă și spiritul european, de care trebuie să fim astăzi animați.

R: Cum ați perceput evenimentele legate de lapidariul medieval și cum credeți că acestea au afectat imaginea muzeului?

Ioan Piso: Scandalul a fost mare cât casa. Lapidariul medieval și premodern (de fapt umanist!) a fost inaugurat cu mare fast, pentru ca a doua zi să fie închis. În urma unei asemenea performanțe, orice director normal dintr-o societate normală și-ar fi dat demisia. Nu este cazul la noi. Nu pot să nu spun câteva cuvinte despre acest lapidariu (acesta este termenul corect!). Când eram student, ieșeam uneori din bibliotecă, nu pentru a fuma, ci pentru a mă reculege în lapidariul medieval. Citeam maximele în limba latină, pe care „marii patrioți” de astăzi nu o mai înțeleg, scrise pe portalurile și ancadramentele din centrul istoric al Clujului de odinioară, dovezi ale cuprinderii acestui spațiu în renașterea, barocul și iluminismul european. Este o moștenire pe care societatea românească pe bună dreptate și-o asumă, indiferent de limba maternă a celor care au creat-o. Prin urmare, în această chestiune naționalismul, indiferent din ce direcție, este lipsit de sens. Ceea ce reproșez este că această secție a muzeului nu a fost redeschisă permanent și cu câțiva ani în urmă.

Să trecem acum la lapidariul roman, unde chiar că mă pricep. Cuprinde valori inestimabile: monumente imperiale, militare, votive, funerare, statui din Dacia romană, cunoscute nu numai la noi, ci pretutindeni în lume, unde studiile clasice și istoria greco-romană mai sunt la mare preț. Acest lapidariu a fost bine organizat de înaintași precum Constantin Daicoviciu, de la al cărui deces tocmai s-au împlinit 50 de ani. Pentru mine rămâne un mister de ce predecesoarele lui Felix Marcu și Felix Marcu însuși au ținut acest lapidariu închis timp de ani de zile. Ca epigrafist și fost director al acestui muzeu vă pot spune ce trebuia făcut. Trebuia retencuit, fixate spoturi de lumină pe fiecare exponat și adăugate plăcuțe cu lectură, traducere și explicații, toate acestea costând o sumă modică. Felix Marcu s-a obișnuit însă să rostogolească proiecte de milioane. Am fost informat că este în căutarea unui spațiu în oraș, în care să depoziteze inscripțiile. Doamne ferește! Demontarea din pereți, transportul, relocarea lor i-ar putea umple pe unii de bani, dar ar pricinui daune ireparabile. Mutarea unor asemenea piese masive  de patrimoniu este ultima măsură la care trebuie să se gândească un expert. Pe de altă parte, ar priva publicul pentru alți câțiva ani de cunoașterea unor izvoare inestimabile ale trecutului acestei țări. Prin urmare, Felix Marcu trebuie oprit din această acțiune până nu-i prea târziu.

R: Cum ați perceput deciziile și acțiunile directorului Felix Marcu referitoare la proiectele de restaurare și conservare a sitului arheologic Sarmizegetusa romană?

Ioan Piso: Este și aici nevoie de un preambul. Administrarea sitului i-a revenit muzeului din Deva, iar conducerea științifică Universității clujene chiar înainte de anul 1918, iar această situație s-a perpetuat până în zilele noastre. Se împlinesc 50 de ani de când eu însumi am pus prima dată piciorul în Sarmizegetusa romană, ca membru al echipei regretatului Hadrian Daicoviciu, după decesul căruia mi-am făcut propria echipă. Împreună cu aceasta am dezvelit în anii 1988-1996 întregul For al lui Traian (forum vetus), care, prin măreție și mesajul istoric, este, fără nicio îndoială, cel mai important monument arheologic al Daciei romane. Pentru a fi cu adevărat pus în valoare, trebuia restaurat. Nicio autoritate a statului nu a dorit să se implice.

Continuitatea cercetării arheologice a unor obiective esențiale pentru Dacia și pentru istoria romană, cum ar fi Forul Nou (forum novum) sau templul palmyrean, a fost pusă în pericol de intruziunea neavenită a lui Ioan Aurel Pop. Ne separau multe, printre altele atitudinea față de Roșia Montană – în vreme ce eu mă băteam din răsputeri pentru salvarea ei, dl. academician făcea parte din „Grupul de sprijin pentru proiectul Roșia Montană”, de partea companiei canadiene. Am fost dați afară de pe șantier în anul 2009 și, din nou, în 2012-2015. Că monumentele și cercetarea arheologică au avut de suferit în urma haosului creat, nu a părut a interesa pe nimeni. Ne-am reluat activitatea în 2016, în urma demersului dlui Vlad Alexandrescu, merituosul Ministru al Culturii din acel an. În 2017 am fost înlocuit la șefia șantierului cu Felix Marcu de către Ioan Aurel Pop. Nu înlocuirea în sine mă deranjează. Oricine trebuie să înțeleagă că o șefie nu poate fi veșnică și că schimbul de generații este cât se poate de sănătos. Esențial este însă ca noul venit să-și facă treaba în mod profesionist. Nu mică mi-a fost mirarea că în primii cinci ani (2017-2021) Felix Marcu nu a trecut pe la Sarmizegetusa decât cel mult în vizită, fără a face personal săpături. I-au sticlit ochii de-abia când au apărut banii din PNRR. Sprijinit de un grup de interese, alcătuit din persoane dintr-o anumită parte a spectrului politic și de firme de arhitectură „de casă”, a pus mâna pe cele mai multe dintre fondurile PNRR destinate arheologiei. Două dintre proiecte privesc Sarmizegetusa romană, ceea ce în sine nu este rău. Atât doar, că desemnarea acestui sit s-a făcut printr-un fals grosolan. Fondurile PNRR erau destinate limes-ului, adică frontierei Daciei romane, or toată lumea știe că Sarmizegetusa se află în centrul provinciei. Unul dintre proiecte privește intrarea în Forul lui Traian. Reamintesc că acest monument a fost săpat de mine împreună cu echipa mea, iar rezultatele și întreaga documentație le-am fost publicat în volumul Le forum vetus de Sarmizegetusa, apărut în Editura Academiei în anul 2006 și aflat la îndemâna oricui. Normal și academic ar fi fost ca proiectul să fi fost discutat cu cel care a dezvelit acest for și care are soluții și analogii la îndemână. Felix Marcu a conceput însă proiectul în cel mai mare secret, secondat de un arhitect, despre care știu că a restaurat cetatea de la Bologa, unde responsabil este tot Felix Marcu, și cu care se pare că are mai multe proiecte comune. Nu îl recomandă însă nimic pentru restaurarea monumentelor antice. Prin asta, Felix Marcu a încălcat și protocolul în vigoare al șantierului, conform căruia zona forurilor din Sarmizegetusa erau în responsabilitatea noastră. Cu alte cuvinte, am fost dați afară de aici. Le-am citit până la urmă proiectul, pentru ca să constat că este plin de soluții nepotrivite și chiar aberante. În august 2022 am făcut împreună cu colegul Ovidiu Țentea o întâmpinare, propunând soluții alternative, dar până în acest moment, adică nici după 17 luni, Felix Marcu nu ne-a dat vreun răspuns. Am adresat împreună cu întregul colectiv și o interpelare către Comisia Națională de Arheologie, pentru a semnala această situație.

Mult prea multe au căzut în această țară pradă lăcomiei și incompetenței. Fac un apel public la adresa Dnei Raluca Turcan, Ministru al Culturii, să salveze Sarmizegetusa romană, să-i pună la punct pe profitori și să supună discuției specialiștilor competenți toate propunerile de restaurare.

Felix Marcu este convins că am ceva împotriva sa. Haideți să vedem cât rău i-am făcut până acum: în 1999 l-am luat pe șantierul din Sarmizegetusa, apoi l-am angajat la muzeu, i-am condus doctoratul, l-am trimis cu o bursă Humbolt la Köln, l-am cuprins în proiectele mele științifice, l-am recomandat pentru funcția de director al muzeului. Experiența m-a învățat însă un lucru, la care și alții ar trebui să ia aminte: pe un om trebuie să-l cunoști de două ori, odată când are nevoie de tine, iar a doua oară când crede că nu mai are nevoie de tine.