Voluntar în Africa: In the middle of nowhere

Paul Rus este un tânăr de 23 de ani din Cluj-Napoca, iubitor de oameni, care se implică în diverse activități de voluntariat. De meserie hairstylist, make-up artist și model, Paul Rus a decis să renunțe pentru o perioadă la placiditatea vieții sale, pentru a se dedica 9 săptămâni copiilor și adulților din Namibia, care trăiesc în condiții greu de imaginat. 

Tânărul a încheiat un contract de voluntariat cu ONG-ul Kalahari New Hope, a cărui bază se află în N-E Namibiei, la 260 km de civilizație, cel mai apropiat oraș fiind Grootfontein. 

“Am aflat de acest proiect printr-o prietenă care m-a motivat să renunț puțin la viața mea cotidiană și la confort, în primul rând pentru experiența de care aș avea parte. Mi-a promis că îmi va plăcea și că implicarea mea acolo îmi va schimba total perspectiva despre viață. Știa, de asemenea, că lucrasem cu copii și adolescenți și îmi plăcea să mă ocup de ei. Aveam experiență deja ca voluntar. Ultimul voluntariat pe care l-am făcut înainte de plecarea mea în Africa a fost la Biblioteca Județeană Goga, chiar pe departamentul pentru copii și adolescenți. De altfel, subdiviziunea educațională din cadrul ONG-ului avea nevoie de oameni care să iubească copiii și să-i poată ajuta.

Nu știam inițial cât voi sta acolo. Am renunțat la locul de muncă și am plecat acolo pe o perioadă nedeterminată. Nu știam inițial când mă voi întoarce, am sfârșit prin a face 9 săptămâni de voluntariat”.

ONG-ul Kalahari New Hope este structurat pe mai multe departamente: mecanică, construcții, departamentul medical și cel educațional, care reprezintă o extensie a bazei, situată la aproximativ 700 de metri de aceasta.

Agricultura și creșterea animalelor în deșert 

Pe lângă departamentele menționate, ONG-ul deține și o grădină de legume și zarzavaturi de aproximativ 2 ha, unde se cultivă roșii, ardei, castraveți, și altele. Creșterea animalelor în baza Kalahari New Hope a început prin donații ce constau în găini, capre și măgari. Actualmente, ferma dispune și de vaci.

“De grădină se ocupau voluntari, însă la fermă lucrau doar boșimani, din tribul San. Era cel mai apropiat trib de noi. Cum cei de acolo nu aveau locuri de muncă, veneau și se implicau la bază și erau plătiți, bineînțeles. La bucătărie se implicau și voluntari, dar erau și două femei din trib care găteau. Făceau brânză, caș. În bază mai era și o fântână care asigură necesarul de apă. Unii din trib veneau și mai luau apă de acolo. Primeam și tot felul de containere cu alimente din America, Europa, sub formă de donații”.

ONG-ul deține o capacitate de aproximativ 80- 90 de voluntari, repartizați pe diferite ramuri, în funcție de abilitățile pe care le prezintă.

Despre sistemul de învățământ namibian

Școala privată anexată bazei este organizată pe un sistem de învățământ namibian.  Paul s-a implicat, în speță, în cadrul departamentul educațional, unde a fost profesor de științe ale naturii și arte- pictură, desen și dans. 

“Aveam deja absolvit modulul pedagogic care mi-a permis să le predau copiilor, mai puțin în cadrul orelor de dans. Acolo mai degrabă mă învățau elevii pe mine pentru că nu cunoșteam dansurile tradiționale. 

Clasele erau structurate un pic diferit. Erau două clase care ar echivala cu grădinița din România: pre-primary și primary. După ele, de la 6 ani, începea clasa I. Erau două clase I, apoi a II-a, a III-a, urmată de două clase de-a IV-a și de-a V-a, o clasă de-a VI-a, iar clasa a VII-a era ultima. Se încerca o repartizare aproximativă în funcție de vârstă, dar nu prea se știau vârstele exacte. Dacă întrebai pe cineva câți ani avea, nu știa să-ți spună. La clasa a VII-a aveam, de exemplu, un băiat ce părea să aibă în jur de 22 de ani. 

Am fost și diriginte pentru clasa a V-a A, formată din 18, 19 elevi, iar profesor am fost de la clasa a IV-a la clasa a VII-a. Orele de curs erau structurate diferit. Începeau la ora 8, două ore se preda continuu, apoi urma o pauză de 30 de minute- pauza mare, după care mai predai patru, cinci ore, în funcție de clasă, fără pauză. Apoi, continuau să petreacă întreaga zi la școală, acasă nu aveau ce să facă”.

Setea de cunoaștere a copiilor izolați de civilizație

Urmărind firul epic al întâmplărilor, am aflat despre momentele petrecute alături de copiii namibieni și despre legătura profesor-elev pe care Paul a reușit să o solidarizeze.

“M-am atașat foarte mult de elevii mei. Exista în ei o sete de cunoaștere și un interes pentru lucrurile pe care nu le știau încât chiar am rămas plăcut surprins. 

Predarea era în limba engleză. Se preda la un nivel foarte slab. Nu a fost ușor, într-adevăr. În primul rând, engleza nu era limba lor nativă și o știau la un nivel foarte basic. Tu, ca profesor, trebuia să simplifici toate noțiunile în așa fel încât să înțeleagă. Nu aveau teme acasă, totul se făcea în cadrul școlii. Noțiunile pe care le predai, le verificai ulterior prin exerciții, realizarea unor machete, planșe, teste- inclusiv teste practice. Notarea se realiza pe o scară de la 1 la 100. 

Programa pe care trebuia să o predai era strict raportată la mediul lor de viață. Îi învățai exact ce aveau nevoie să știe. Pe lângă ecologie, le-am predat și anatomie și fiziologie. Erau atât de sceptici și de interesați de tot ce aflau! Ca profesor, trebuia să ai mereu răspunsurile la tine. Ca să-ți dau un exemplu, când le-am predat despre inimă, m-a întrebat un copil- De unde știi că aia e arteră și nu e venă? Trebuia să fii mereu pregătit să le explici pe înțelesul lor. Și ce satisfacție aveai când îi întrebai peste două săptămâni noțiuni predate și vedeai că le-au reținut!

Mi-a plăcut că erau și foarte ordonați. Școala era dotată cu toate materialele necesare, iar ei chiar apreciau ceea ce le ofereai. Și tu, ca profesor, încerci să le implementezi conceptul ăsta de curățenie și ordine. Ei nu vin la școală cu o educație de acasă, nici nu te poți aștepta la așa ceva. Te impui de la început pentru că altfel chiar nu le faci față.

Rasism între elevi din diferite triburi

Negrii erau obișnuiți cu albii. Nu ne respingeau. Organizația fiind acolo de 9 ani, ei știau că la bază erau oameni buni, care îi ajutau. Aveau un fel de repulsie față de albii din orașe însă, deoarece albii acolo erau oameni foarte bogați, la care unii negri se angajau, însă care îi tratau foarte urât. Îi băteau, își băteau joc de ei, nu le plăteau munca…

În schimb, mai puternic decât această repulsie, era rasismul dintre elevii din triburi diferite. Veneau la școală copii din 3 triburi, în principiu, dar cele mai mari conflicte erau între herero- namibienii foarte negri- și ovanbo, cei mai maronii. Aveam, de exemplu, două eleve herero care erau întotdeauna privite drept the black girls. Culmea, tocmai de către negri. E drept, cei herero aveau și un temperament mult mai impulsiv decât ceilalți, se manifestau mult mai radical. La ei încă funcționa legea junglei- cine rămâne în picioare, acela câștigă. Herero mai erau respinși și din cauza trăsăturilor fizice mai… rigide, să le zic așa. 

Și profesor, și confident

Am vrut totuși să păstrez un echilibru- să fiu profesorul sever de la care să-și însușească anumite cunoștințe, dar am vrut să știe că pot fi și confidentul lor, și un om în care să aibă încredere. Și mi-a reușit. 

Cât țineam orele cu ei, știau de respect și erau atenți. Când eram în pauze sau când ieșeam cu ei după ore, când vizionam împreună desene animate educative, când petreceam timp în savană, eram Paul, prietenul lor. Mă apropiam de ei și-mi povesteau suferințele lor. La ei lucrurile funcționează diferit față de mersul lumii noastre.

Erau niște copii care tânjeau după afecțiune, mai ales afecțiune parentală, de care nu au avut parte pentru că acolo nu există conceptul de familie. Cum nu folosesc metode contraceptive, bărbații se plimbau prin trib, făceau copii, iar după ce se plictiseau de o femeie, mergeau la alta. Iar o femeie avea grijă de vreo 7, 8 copii. Sunt, însă, foarte puternice- ele chiar luptă pentru copiii lor, chiar se străduiesc să-i crească.

Sunt și excepții: copii pe care părinții îi părăsesc. Ce m-a bucurat totuși la acest capitol, a fost unitatea de care dau dovadă ei, ca oameni, în general. Copiii părăsiți sunt primiți în alte familii, nimeni nu era lăsat pe dinafară, sunt mereu integrați în comunitate. Au grijă unii de alții, chiar dacă nu sunt frați/ surori. Fetele mai mari, din clasa a VII-a purtau în brațe copii mici câte 5, 6 km. Cei mici veneau doar pentru mâncare… Când îi priveai cum mâncau dimineața… Unii nu aveau nici haine, ți se rupea inima. 

Mă apropiasem la un moment dat de o fetiță pe nume Jester și am aflat de la ea cum dormea noaptea în pădure fiindcă nu o lăsau părinții în colibă. Când te gândești la luxul în care stai tu față de ei, începi să te corectezi considerabil. 

Când primeau premii la școală, le dădeam mere (și drept vorbind, erau niște mere micuțe, nu tare mari sau atrăgătoare) sau punguțe mici cu dero ca să-și spele hainele. N-am văzut în viața mea pe cineva care să se bucure așa mult pentru un măr… Sau, când le dădeam bomboane sau acadele, se uitau la ele și nu știau cum să reacționeze. 

Sunt oameni care trăiesc într-o sărăcie despre care nici nu pot vorbi. Viața bate și filmul, și cartea. Și totuși, erau atât de recunoscători! Primeam scrisori de la elevi care îmi scriau că își doresc ca eu să fiu fericit, sănătos… Erau atât de sinceri și inocenți unii dintre ei. Era frumos să știi că ai reușit să creezi o legătură cu elevii tăi. 

Îmi amintesc că odată, am pedepsit un elev pentru că se bătea și l-am trimis acasă. A doua zi a venit și mi-a zis ” Mister Paul, do you know how is it to not rest? I could not sleep all night because I upset you”. Te înmuia inocența lor. 

Caritatea vine la pachet cu eforturi

Uneori eram frapat când vedeam cum sufereau în tăcere copiii. Și nu numai. Cum nu aveau apă acasă, nu se spălau, foarte mulți aveau râie. Noi aveam soluții, dezinfectante, creme, dar ei nu. 

Veneau la școală cu răni deschise, tăieturi. Exista în nisip un fel de bacterie care dădea naștere la niște viermi sub piele. După ce se dezvoltau de la căldura de acolo, ieșeau afară și rămâneai cu rană deschisă. Ți se punea un nod în gât când vedeai cum curge sânge dintr-un copil de 3 ani și nimeni nu făcea nimic. Erau deja obișnuiți cu durerea, erau tot timpul infectați. 

Pe lângă voluntariatul de la școală, mergeam și la clinică și ajutam la pansat. Făcusem un curs sanitar și atunci puteam ajuta și în privința asta. Departamentul medical era compus din clinică (1 salon cu 5-6 paturi), cabinet de stomatologie și o farmacie cu camera frigorifică unde păstram medicamente, aveam apă oxigenată, rivanol, tratamente, tot ce aveam nevoie ca să tratăm ce puteam noi trata. O oră, două stăteam la pansat. Era un efort. 

Ca profesor, trebuia sa mergi o dată pe săptămână la cantină și să pregătești micul dejun pentru 270 de copii (atâți erau când am fost eu). Aranjează tacâmurile, ai grijă să pui porții egale la toți, și când mai vedeai și că se adunau deja la ușî și tu nu erai pregătit cu toate… 

După programul școlar, următoarele patru ore le petreceai în cancelarie, pregătind materiale, corectând, și așa mai departe. Lucrai în căldură, fără aer condiționat. Acoperișul era de tablă. Când se încălzea, ziceai că ești în mijlocul saunei. Era un program solicitant și depuneai efort.

Ca diriginte, trebuia să speli hainele și uniformele elevilor tăi. Când veneau la școală, elevii aveau pregătite pe bancă uniforme cu numele lor trecute pe etichetă. Se schimbau- la școală erau băi- își puneau hainele de acasă sub bancă și până plecau rămâneau în uniformă. În fiecare zi erau trei clase programate la spălatul hainelor și, de asemenea, la dușuri. Cand era programată clasa ta, tu le luai hainele, le duceai la spălat- aveam mașină de spălat veche, dar mai spălam și la mână uneori. Întindeai hainele în pauza mare. Când elevii mergeau la dușuri, aveai grijă să se spele bine, să nu se bată. Și încă dacă erau mari, aveai noroc. Educatoarele de la clasele mici spălau ele fiecare copil în parte .Gândește-te că mergi cu un șir de 30 de copii, tu, o singură educatoare, îi dezbraci, îi speli, îi îmbraci, speli haine și le întinzi și mai trebuie și să-i supraveghezi să nu se bată și să fie disciplinați. Era un sacrificiu enorm. Uneori nu mai știai de unde să faci rost de energie și răbdare, dar merita absolut tot.

Poveștile lui Paul nu se opresc aici. Viața de voluntar în Africa oferă multe experiențe noi, te responsabilizează și, în mod cert, este ca un program de reabilitare a propriei persoane. 

“Am aflat de la femeile mai în vârstă cum are loc nașterea unui copil la ei, având în vedere că la momentul actual clinica nu dispune de cabinet ginecologic. La ei e o spurcăciune să naști în trib. Când femeii îi vine sorocul, merge în savană, nasc și cum nasc, nasc… N-au cu ce să se spele, e groaznic. Cordonul ombilical îl taie cu două bucăți de crengi pe care le freacă până se rupe. Nasc în niște condiții horror. E dificil numai să-ți imaginezi condițiile în care trăiesc”.

Paul revine apoi asupra copiilor în preajma cărora a petrecut cea mai mare parte a timpului său. “Nu mi-am luat rămas bun de la copii. N-am putut, sincer. Nu le-am spus că nu ne mai vedem. Știau doar dinainte că la un moment dat voi pleca în România înapoi și cam atât. N-am vrut să-mi oficializez plecarea”, subliniază voluntarul. 

“Mi-am zis că atunci când o să simt că o fac din obligație, voi veni acasă. Voiam să o fac din toată inima. Când m-am întors eu, urma să se termine trimestrul. Eu am plecat cu o săptămână înainte de finalizarea lui- și am făcut bine, pentru că începuse pandemia și acolo. După ce am plecat eu, se închise școala și oricum nu mai aveam un rol anume în bază pentru că eu făceam voluntariat, în principiu, pe partea de educație”.

“M-aș întoarce să-i ajut, dar nu m-aș putea adapta la un astfel de stil de viață”

După cele 3 luni petrecute de Paul în Africa, am fost curioasă care e părerea sa generală despre un stil de viața ca cel al negrilor din triburile izolate de civilizație și dacă s-ar vedea vreodată construindu-și un viitor într-un astfel de context.

“M-aș întoarce să-i ajut, dar nu știu dacă m-aș putea acomoda să trăiesc după sistemul lor”, îmi spune. “Dacă ar fi într-un oraș, poate altfel aș privi. Dar în pustietate, trăind izolat de restul lumii, nu cred că m-aș acomoda. E foarte greu, sunt foarte multe riscuri. Te mușcă un scorpion, nu ajunge ambulanța la timp, și asta e doar un detaliu infim. Nu cred că aș putea să îmi construiesc o viață acolo. Și fizic e greu să te adaptezi la clima respectivă, e greu să te obișnuiești cu expunerea la tot felul de bacterii. Nu e ușor. 

În schimb, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut observa la ei e fericirea, împlinirea pe care ei o simt în mijlocul sărăciei. Ei chiar nu au nevoie de multe ca să se fie recunoscători. La ei nu există ideea de a se compara cu ceilalți. Dacă mănâncă în ziua respectivă, ei sunt cei mai fericiți oameni. Nici nu sunt expuși la lumea civilizată, tehnologică, ei nu visează ca restul dintre noi. Mintea lor nu e obișnuită cu lucrurile lumii noastre. În lumea lor, ce face sens pentru noi, pentru ei e poate ilogic. Acolo sunt alte nevoi, nu sunt aceleași dorințe ca ale unui om crescut în Cluj. Dorințele lor supreme, în cazul celor care le au, e să știe să scrie, să citească și eventual să fie profesori. Atât.

Nu regret nimic din toate câte s-au întâmplat. Am mers acolo ca să dau totul pentru ei. Știam că va fi greu, că va fi incomod, dar pentru asta am mers- ca să renunț la mine pentru ei. Sunt foarte bucuros că am reușit să fac asta și, sincer, aș provoca  fiecare om să se implice într-un astfel de voluntariat. E o experiență care îți schimbă viața- la propriu.