Anul acesta s-a sărbătorit cu solemnitate la 10 mai Ziua Regalităţii, atât la Bucureşti, cât şi la Sinaia. Ar merita să încerc câteva consideraţii despre monarhii pe care i-au avut românii în cei 150 de ani de la instalarea principelui Carol la conducerea Principatelor Unite care să fie relevante despre cei patru regi care i-a avut România. Nu o să vorbesc despre multiplele semnificaţii ale zilei de 10 mai şi despre rolul regatului în destinul României, dar voi pune accentul pe caracterizarea monarhilor pe care i-am avut.
În primul rând, după domnia lui Cuza Vodă, care a făcut primii paşi în modernizarea statului, ce se va numi România, era imperios necesar să se aducă la cârma ţării un prinţ străin, deşi unele puteri cum a fost Austria se opuneau din răsputeri, după cum nici Imperiul Otoman nu erau adepţii acestei idei. Ciocnirile de interese ale familiilor dominante din principate erau foarte puternice, existau o tendinţă separatistă din partea Moldovei şi pentru faptul că s-a stabilit capitala statului la Bucureşti şi nu la Iaşi aşa că după o primă tentativă de aducere a unui principe străin care a eşuat, o opţiune s-a oprit asupra prinţului Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura catolică. Acesta a sosit în ţară incognito pentru ca nu cumva să fie reţinut de autorităţile de la Viena.
Primul care a scris că rolul lui Cuza, în momentul când a fost silit să abdice era epuizat şi aducerea unui principe străini deci a unei persoane neutre, prin aducerea unui principe străin era o necesitate, a fost academicianul Dan Berindei în revista Magazinul Istoric. Acest lucru s-a petrecut în plină perioadă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Referitor la afirmaţia că a existat o rezistenţă prin cultură şi că această susţinere nu este una exagerată, chiar dacă nu a avut eficienţa acţiunii ”Solidarităţii” din Polonia şi a mişcării lui Havel în Cehoslovacia, îmi aduc aminte că la o instruire cu propagandiştii de partid, un anume instructor de la Comitetul judeţean Cluj, parcă îl chema Laurenţiu Pop, acesta ne explica că Magazinul Istoric are o manieră ”obiectivistă” de a aborda istoria. Aceasta, într-o transcripţie mai liberă însemna că revista spune nepermis de mult adevărul. Bine că nu a acuzat-o că era contra revoluţionară. Şi până în 1989, cât şi ulterior Magazinul Istoric a fost şi rămâne una dintre cele mai bune de reviste de istorie, tip magazin din Europa.
Domnia lui Carol I a fost o reuşită incontestabilă. S-a proclamat independenţa, s-a dobândit Dobrogea, s-a instalat şi extins reţeaua de comunicaţii feroviare şi s-au introdus moravuri noi în viaţa politică a ţării, de factură europeană. Mi se pare semnificativ că atunci când dorea să facă un cadou colaboratorilor politici, Carol le dădea câte un ceas pentru ca aceştia să fie punctuali. Despre meritele lui Carol I, primul rege al statului român s-a vorbit mult şi pe bună dreptate merită recunoştinţa noastră. A avut şi greşeli din care voi menţiona câteva. Înclinaţia spre Prusia în războiul acestuia cu Franţa din 1870, i-a deranjat mult pe români care erau francofili, după cum nici distrugerea unor dosare în care erau consemnate numărul victimelor consecinţa reprimării Răscoalei din 1907 nu-l onorează. A murit dezamăgit că nu a reuşit să convingă clasa politică românească să meargă alături de Tripla Alianţă în Primul Război Mondial, dar Carol a acceptat opinia majoritară pro Antanta, deşi germanofilii nu erau lipsiţi de argumente puternice şi de sentimente patriotice cum au demonstrat impecabil Lucian Boia.
Ferdinand cel Loial, impulsionat de soţia lui Regina Maria care era pe jumătate englezoaică şi pe jumătate rusoaică, a trecut peste sentimentele ei şi a angajat România, la 15 august 1916 de partea Antantei, Ferdinand era nepotul de frate a lui Carol I şi în timpul domniei lui s-a realizat România Mare, visul de aur al românilor. Regina Maria a avut un rol politic major în consens cu interesul României, atât în Primul Război Mondial cât şi după aceea. Nu a fost lipsită de unele excese, care l-au făcut pe Iuliu Maniu să-i ceară să nu-i joace într-un film cum i s-a propus cu prilejul unei vizite pline de succes în Statele Unite. Maria a avut un rol major şi în dezmoştenirea fiului ei Carol, care s-a comportat lamentabil în timpul războiului, abandonându-şi regimentul pentru a pleca la Odesa unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino, un gest total inacceptabil. Este adevărat şi ceea ce a spus Adrian Cioroianu, că din cele şase femei certe din viaţa lui, cu trei s-a căsătorit, inclusiv cu Elena Lupescu. Şi despre cei doi regi (Ferdinand şi Maria) se poate spune că au avut un rol major pozitiv în destinul patriei. Îi leagă şi un sfârşit asemănător. Au murit de o boală incurabilă pe care au suportat-o cu mult stoicism.
După decesul lui Ferdinand pentru o scurt perioada a fost rege Mihai. În această perioada din cauza vârstei lui, atribuţiile acestuia au fost preluate de un Consiliu de regentă. A revenit în ţară Carol II care s-a proclamat rege în locul fiului său într-o atmosferă de entuziasm general, deşi în 1926 a declarat fără echivoc că renunţă pentru totdeauna la tronul României. Revenirea lui în România a coincis cu o criză economică severă şi masive mişcări sociale, în care s-au înregistrat chiar şi morţi şi râniţi. Contrat promisiunilor făcute şi-a adus în ţar amanta, Elena Lupescu, pentru care a renunţat la tron şi de atunci a intrat într-un conflict ireductibil cu Iuliu Maniu. Acesta a durat până in toamna anului 1949, când Antonescu l-a obligat să plece şi Mihai a redevenit rege. Carol II a fost un om inteligent, iubitor de cultură îi citea şi îi cultiva pe Arghezi şi Blaga, într-o vreme când profesorul Iorga îl considera pe Rebreanu pornograf. Carol a sprijinit dezvoltarea culturii, a trimis tineri în Basarabia ca să-i înveţe pe localnici cum să respecte regulile de igienă şi a întemeiat instituţii de cultură precum şi Revista Fundaţiilor Regale.
Perioada 1933-1938 a fost şi cea mai prosperă din istoria României şi cultura a căpătat dimensiuni excepţionale. A fost într-un fel un adevărat român deoarece jurnalul lui a fost scris în limba română spre deosebire de manuscrisele monarhilor anteriori.
Din punct de vedere monarh şi politic a săvârşit greşeli uriaşe, chiar şi crime. A încercat să demoleze regimul parlamentar până la introducerea unui regim de dictatură regală. Acest regim s-a prăbuşit ca o consecinţă a cesiunilor teritoriale din vara 1940. Atunci am pierdut Basarabia, Bucovina de nord, Ţinutul Herţa, Ardealul de nord şi Cadrilaterul.
S-a purtat inacceptabil cu fiul lui Mihai, nu în sensul educaţiei de care a avut grijă cu atenţie şi pentru că i-a limitat la maximum accesul la mama ui şi fost soţie Elena ce se găsea în Italia. În 1940 a fost alungat din ţară într-un climat de revoltă şi nemulţumire generală. Camarila din jurul lui Carol II era una lacomă, coruptă ca şi monarhul. Cel mai oribil lucru mi se pare faptul că pur şi simplu l-a asasinat pe Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul legionarilor, sugrumându-l într-o dubă a jandarmeriei, alături de colegii lui din conducerea partidului ”totul pentru ţară”. S-a invocat o tentativă de evadare, ceea ca a fost un fals indubitabil. Nu se poate spune despre căpitan că nu a avut păcatele lui, pe care le uită cei care îi reproduc profilul pe zidurile străzilor din oraşul Cluj. Nimic însă nu îi justifică crima săvârşita de Carol II, prin uneltele lui servile, în primul rând Armand Călinescu, care la rândul lui a fost lichidat de legionari.
Mi se pare deci că în pofida unor realizări, atât în plan economic, cât şi cultural, părţile negative sunt precumpănitoare în perioada de 10 ani cât a domnit Carol II. În pofida acestei situaţii, reînhumarea osemintelor la Curtea de Argeş, iniţiată de academicianul Răzvan Teodorescu a fost un lucru util, fiindcă acest rege face parte din istoria României.
Ca şi Nicolae Ceauşescu, Carol II a fost dominat până la sfârşitul vieţii de Elena Lupescu, dar rămăşiţele lui pământeşti nu meritau să fie abandonate în Lisabona unde a decedat.
Alungarea lui Carol II din ţară l-a repus în faţa statului pe regele Mihai, care abia ieşise din adolescenţă. A revenit în ţară şi regina Mamă-Elena de care a fost mult ataşat. Nici Mihai nu a avut o viaţă uşoară confruntat în permanenţă cu aroganţa lui Ion Antonescu. Acesta din urmă a căutat să-l menţină într-o postură umilitoare. A aflat de la BBC că am declarat război Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă. Trebuia însă să facem la fel ca finlandezii si sa nu trecem Nistrul chiar dacă soarta României era hotărâtă dinainte de Moscova, care oricum ocupa tara aşa cum s-a întâmplat şi cu Bulgaria. Bulgarii nici măcar nu au fost în stare de război cu ruşii în cei patru ani de război şi totuşi au fost ocupaţi. Dacă rămâneam pe Nistru se evitau copleşitoarele pierderi de vieţi omeneşti de la Odesa, Sevastopol, Cotul Donului, Stalingrad, Caucaz.
Pentru această situaţie Regele Mihai nu are nicio vină şi când a avut posibilitate a schimbat cursul războiului. La 23 august 1944 a înlăturat dictatura militară şi am trecut de partea Aliatelor. Armata română s-a îndreptat spre vest, participând la operaţiuni militare în Ardealul de Nord, Ungaria şi Cehoslovacia.
În confruntarea cu Moscova, regele Mihai a cedat atât cu prilejul instalării Guvernului Groza, cât şi cu ocazia ca valabile a alegerilor falsificate din toamna 1946 crezând că, dacă Stalin l-a decorat cu cea mai înaltă decoraţie sovietica ”Pobeda”, îl va tolera pe tronul României. S-a înşelat, dar pentru această situaţie sunt de vină şi anglo-americanii care i-au cerut în permanenţă să facă concesii Uniunii Sovietice.
Pentru abdicarea din 31 decembrie 1947 nu-i pot face nicio vină fiindcă şi dacă nu ar fi semnat actul prezentat de Groza şi Gheorgiu-Dej cu siguranţă ar fi fost alungat. Monarhii au fost înlăturaţi în toate statele din estul Europei, ultima fiind, totuşi, România.
În exil, a dus o viaţă extrem de modestă. Din cele cinci fete numai una Principesa Margareta, a putut face studii superioare. Regele a ocupat funcţii modeste obţinând venituri cu mult efort. I-au fost de mare sprijin atât Regina-Mamă Elena cât şi soţia Liana.
După 1989 autorităţile române s-au comportat cu el mizerabil. Pur şi simplu, l-au alungat din ţară. Situaţia s-a schimbat începând cu Emil Constantinescu care i-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist din 1948, iar Iliescu după anul 2000 i-a restituit proprietăţile pentru a putea duce o viaţă decentă.
După revenirea definitivă în ţară, a militat mult pentru integrarea României în structurile euro-atlantice şi a fost primit cu respect de casele regale ale Europei, inclusiv de cea britanică, care nu prea l-au băgat în seama în lungul şi amarul său exil.
În momentul de faţă, Majestatea Sa şi regina Ana, soţia sa, se găsesc sub tratament în Elveţia şi se pare că starea sănătăţii regelui Mihai s-a ameliorat.
Ca unul care îl respect, îi doresc multă sănătate pentru că a făcut mult pentru ţară, fiind demn şi modest de-a lungul vieţii şi merită consideraţia noastră sinceră.
Nu ştiu dacă monarhia mai are sau nu o şansă în România, dar instituţia monarhiei a făcut mult, enorm de mult pentru ţara noastră. Românii au fost dintotdeauna monarhişti şi aşa-numita ”Republică de la Ploieşti” a fost mai mult o farsă. Mult bine Majestate, este sincera mea urare!
Adrian Man
